Printre muzicienii români nominalizaţi la International Classical Music Awards, la categoria Muzică de cameră o regăsim şi pe pianista Raluca Ştirbăţ, care alături de violoncelistul Rudolf Leopold a înregistrat un disc cu integrala lucrărilor pentru violoncel şi pian de George Enescu.

Despre nominalizare şi despre lucrările care se regăsesc pe acest album aflăm de la Raluca Ştirbăţ:

În primul rând, felicitări pentru nominalizare!

Mulțumim și în numele lui Rudi, care nu este de față.

Că sunteți o remarcabilă promotoare a celor mai importanți compozitori români și că în mod special vă preocupați de tot ceea ce reprezintă George Enescu - pornind de la interpretarea lucrărilor sale și până la implicarea efectivă în reabilitarea casei de la Mihăileni, știm deja cu toții. Dar iată că înregistrarea integralei pentru violoncel și pian v-a adus dumneavoastră și violoncelistului Rudolf Leopold o frumoasă nominalizare la International Classical Music Awards. Vorbim de discul lansat în acest an, mai întâi în România, în mod simbolic, chiar de ziua lui Enescu la Mihăileni. Cum ați primit vestea acestei nominalizări, atât dumneavoastră, cât și violoncelistul Rudolf Leopold?

Sigur că ne-a bucurat foarte mult. O spun fără falsă modestie, dar pe lângă bucuria noastră personală ca muzicieni, mă bucură că muzica lui Enescu începe să fie luată în serios, începe să conteze la nivel european și mondial. Aceste premii sunt acordate de redactorii șefi ai radiourilor de muzică clasică din Europa și prin persoana doamnei Cristina Comandașu, care a fost întotdeauna alături de noi și a sprijinit toate acțiunile mele legate de Enescu, de muzica românească, în general. Lista nominalizărilor este și una foarte selectă și sunt înregistrări și realizări discografice, cu totul remarcabile.

Vorbiți-ne, vă rog, pe scurt despre lucrările cuprinse pe acest disc. Cum le caracterizați?

Enescu nu a scris foarte mult pentru violoncel, dar sunt lucrări foarte consistente. Avem de-a face cu două lucrări de tinerețe, acea Nocturnă și Saltarello - descoperită relativ târziu, prin anii '90 cred, într-o colecție privată din America,  apoi Allegro în fa minor - care este o primă variantă a primei părți a primei sonate în fa minor și desigur, cele două sonate mari, ambele numerotate un pic derutant de Enescu cu op. 26, deși ele sunt scrise la aproape patru decenii distanță. Prima sonată este scrisă la 17 ani, iar cea de-a doua mult mai târziu, în 1935; vorbim aici de o capodoperă de maturitate, cu limbajul specific lui Enescu, cel pentru care de fapt va rămâne în istorie. Ce-ar mai fi interesant de spus este că aceste lucrări de tinerețe (incluzând prima sonată în fa minor), deși scrise în Paris, sună ca și cum Enescu n-ar fi părăsit deloc, încă, Viena pentru că auzim acolo influențe și simțim umbrele marilor săi idoli - Beethoven, Brahms, chiar Schubert, Mendelssohn; lucrările sunt chiar extrem de dificile pentru pian. De fapt, Enescu și-a notat toate sonatele ca fiind pentru pian și violoncel. Știm că iubea acest instrument - la șapte ani, când a venit la Viena, el a vrut să se înscrie la pian principal, dar tatăl său (care era un talentat violonist amator), a insistat pentru vioară. Referitor la cea de-a doua sonată - Enescu notează cu discreție în manuscris părți din această sonată, terminate, finisate la Viena. El era lângă Viena, la Purkersdorf, pentru că viitoarea sa soție, Maruca Cantacuzino, trecea printr-o perioadă psihică destul de dificilă și era internată la, sanatoriul de la Purkersdorf (celebru în epocă). Ecourile acestor angoase se resimt mai ales în acea parte rapidă, în acel scherzo diabolic al sonatei, genial și extrem de bine scris. În plus, toată sonata, eu o găsesc înrudită cu tematica și cu armoniile din Oedipe și din Sonata a III-a pentru pian.

Colaborarea dumneavoastră cu violoncelistul Rudolf Leopold pentru creații enesciene are deja o istorie de peste 15 ani. Cum a intrat dumnealui în această poveste care a dus până la acest proiect din prezent?

Noi cântăm de foarte mulți ani împreună. Prima mea colaborare enesciană, ca să spun așa, cu Rudolf Leopold, a fost în 2005, când am cântat împreună Cvintetul cu pian, printre ultimele lucrări ale lui Enescu; Rudolf mi-a mărturisit atunci că a avut o revelație. Desigur, îl cunoștea pe Enescu, dar nu în profunzime. Lucrurile au decurs cumva firesc - am început să cântăm sonatele de Enescu. Mi-aș fi dorit să fac această integrală cu el. N-am forțat însă niciodată. Mi-am dorit ca intenția să vină de la el și a venit. Am interpretat lucrările de mai multe ori în concert, pentru că sunt piese extrem de complicate, complexe, rafinate. Enescu oricum are întotdeauna nevoie de timpul lui, nu poți să grăbești lucrurile. Anul trecut (pentru că până atunci ne-a fost un pic cam complicat să ne coordonăm agendele pentru această înregistrare), pandemia a venit și cu bune și cu rele. Am imprimat discul în luna iunie, la celebra fabrică de piane Bösendorfer din Wiener Neustadt. Am avut parte și de un instrument cu totul excepțional, pe care l-am ales. Este un produs de care îndrăznesc să spun că suntem foarte mândri.