Cu 50 de ani în urmă, în data de 10 mai 1971 se stingea din viaţă Mihail Jora - compozitor, dirijor, critic muzical şi profesor. Membru fondator al Societăţii Compozitorilor Români, Mihail Jora a fost şi primul director muzical din cadrul Radiodifuziuni Române, iniţiator în această calitate al ansamblului pe care în prezent îl cunoaştem sub titulatura Orchestra Naţională Radio.

Despre Mihail Jora a discutat Florica Jalbă cu Conf. univ. Dr. Florinela Popa, Directorul departamentului de Muzicologie și Științele educației muzicale din cadrul Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti, autoare a cărţii "Mihail Jora, un modern european" apărută în 2009 la Editura Muzicală.

Anul acesta marcăm 50 de ani de la moartea lui Mihail Jora, precum şi 130 de ani de la naşterea acestuia - iată două motive pentru a readuce în discuţie personalitatea muzicianului care, alături de George Enescu a dominat viaţa muzicală românească a primei jumătăţi a secolului trecut. În calitate de autoare a biografiei lui Mihail Jora, cum priviţi aportul său în creaţia muzicală românească şi europeană, precum şi contribuţia sa în calitate de critic muzical şi profesor la Conservatorul bucureştean?

De numele lui Mihai Jora se leagă în bună măsură maturizarea muzicii românești, fenomen definitoriu pentru perioada interbelică. Să nu uităm că Jora s-a afirmat în compoziție în anii '20. Jora a studiat cu Max Reger la Conservatorul din Leipzig, ceea ce i-a facilitat însușirea unei tehnici solide și adoptarea armoniei ca principal mijloc de expresie. Sigur că studiile sale la Leipzig au fost întrerupte de izbucnirea primului război mondial, sigur că ulterior și-a finalizat formarea muzicală la Paris, cu Florent Schmitt, însă ceea ce este foarte important legat de latura sa componistică e faptul că Jora s-a afirmat ca un compozitor modern european.

El a devenit cunoscut în mediul muzical românesc în anii '20, dar nu numai în mediul muzical românesc, e foarte important, ci și în cel occidental. Ceea ce a atras atenția asupra lui Jora la Viena, în primul rând, a fost formula sonoră ingenioasă găsită pentru a comenta fenomenul modernității europene. Și aici mă refer la opusul său pentru pian "Joujoux pour Madame", din 1924, în care a pastișat umoristic câteva stiluri consacrate în epocă - Stravinski, Debussy, Ravel, Bartok.

La Jora, modernă este și amprenta locală pe care a imprimat-o muzicii sale, devansând cu mult prejudecățile înrădăcinate la noi privind specificul național al muzicii. El a abandonat optica idilică asupra folclorului, acel romantism național anacronic, optând pentru o reevaluare în profunzime a realităților românești; asta mai ales în primele sale balete și în unele lieduri. Jora nu s-a ferit să exploreze balcanismul, mahalaua bucureșteană; desigur, într-un registru estetic pe măsură, cel al umorului, al pitorescului și al ironiei, expunându-se de multe ori unor critici acerbe. Aici aș spune că baletul "La piață" din 1928 ilustrează convingător această deschidere estetică și de limbaj. De altfel, "La piață", cu scenele sale pitorești de un umor caragialesc, rămâne una dintre lucrările, cred, cele mai actuale ale lui Jora și prin subiect, dar și prin sonorități, chiar dacă au trecut mai bine de nouă decenii de când a fost compus. Și mai cred că o montare adaptată zilelor noastre nu ar putea produce mutații profunde de sens. Sigur, genurile sale preferate au fost liedul și baletul. Jora le-a aclimatizat în muzica românească și predispoziția sa pentru aceste două genuri indică cu siguranță o anume preferință pentru a relaționa cu textul poetic, respectiv cu scenariul, cu povestea.

Sigur că Jora nu a neglijat nici conceptul cameral. Știm că a compus muzică pentru pian, a compus niște cvartete de coarde, de asemenea, lucrări simfonice sau corale.

Referitor la latura sa de critic muzical... aici aș face o remarcă. E interesant că Jora s-a implicat extrem de activ în viața muzicală românească, în promovarea muzicii românești în diverse forme - și ca membru fondator și, la un moment dat, vicepreședinte al Societății Compozitorilor Români; s-a implicat ca dirijor, ca director de programe la Radio și, desigur, în calitate de cronicar muzical.

Eu le recomand și în momentul de față studenților noștri la Muzicologie să citească cronicile lui Jora. Sunt un model, pe de-o parte, prin profesionalismul cu care analizează fenomenul muzical al timpului (bineînțeles, prin competențele sale muzicale), dar și o anumită intransigență și o moralitate de care cred că avem nevoie și astăzi cu toții.

Din punct de vedere didactic, știm că Jora a fost profesor de armonie și compoziție, iar la un moment dat și rector al Academiei Regale de muzică din București. Putem spune despre el că a pus bazele unei școli românești solide de compoziție. Sigur că, într-o anume măsură, a preluat modelul profesorului său de la Leipzig, Max Reger. A urmat principii similare cu acesta în predarea compoziției, în principal, predarea armoniei după metoda germană. Se știe că era un profesor extrem de exigent și lui i se datorează formarea multor compozitori. A fost, să nu uităm, profesorul lui Paul Constantinescu, al lui Silvestri, al lui Lipatti. Mergând mai departe, la generațiile ulterioare... al lui Dan Constantinescu, Nicolae Coman, Osanitzky ș.a.m.d.

Acum, la 50 de ani de la dispariţia sa - cum ar trebui să ni-l amintim pe Mihail Jora şi care consideraţi că sunt titlurile care au trecut proba timpului?

Există câteva lucrări care, cu siguranță, au trecut proba timpului. Aici mă gândesc în primul rând la baletul "La piață", cum am mai spus. Mă gândesc apoi la o serie de lieduri ale sale pe versuri de Mariana Dumitrescu, pe versuri de Arghezi, Blaga... fac o tăietură personală, ca să spun așa. Există apoi acea, realmente o bijuterie, "Joujoux pour Madame" pentru pian. Sigur, sunt multe altele... Variațiunile pentru pian pe o temă de Schumann, de pildă, din 1943. Există, cu sigurață, lucrări ale lui Jora care merită puse în circulație, merită ascultate și astăzi. Însă, dincolo de aceasta, cred că trebuie să ni-l amintim pe Jora ca pe un model de promovare a muzicii românești, de implicare reală în viața muzicală românească și de moralitate, cum spuneam.