Coordonate de muzicologii Valentina Sandu-Dediu și Nicolae Gheorghiță, cele două volume de curând apărute la Editura Muzicală își propun să aducă o perspectivă modernă asupra istoriei muzicilor românești.

Cu ocazia centenarului Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, au fost publicate două volume intitulate Noi istorii ale muzicilor românești. De ce este importantă această apariție?

Noi credem, domnul Nicolae Gheorghiță și cu mine, care am fost coordonatorii celor două volume, credem că este o carte de sinteză a istoriei muzicii românești, care trebuia refăcută după zeci de ani în care istoria muzicii românești a fost scrisă, firește, altfel, de către alte generații. De aceea, noi am adoptat și un titlu mai modern, care arată pluralitate și flexibilitate și n-am mai numit Istoria muzicii românești, ci Istorii ale muzicilor românești, pentru că este vorba acolo de perspective diferite istorice și de foarte multe genuri și maniere de a face muzică. Nu ne-am putut decât bucura, că, iată, într-o perioadă de pandemie, când multe concerte nu au putut avea loc pentru a sărbători centenarul Uniunii, cel puțin aceste volume marchează simbolic 100 de ani de existență.

Cine sunt cei care au participat la scrierea capitolelor ce compun volumele?

Am încercat să facem un parteneriat, să spunem, profesional între UNMB și UCMR, pentru că mulți membri ai Uniunii suntem și profesori. În primul volum, marea majoritate a autorilor sunt cadre didactice sau doctoranzi UNMB, de la Nicolae Gheorghiță și cu mine, până la Costin Moisil, Vlad Văidean, Florinela Popa, iar una din autoare, Haiganuș Preda-Schimek, este muzicolog liber-profesionist la Viena, dar tot absolventă a UNMB. În al doilea volum, iarăși, majoritatea provin din UNMB, începând din nou cu noi doi, cei doi coordonatori, care avem și câte un studiu și continuând cu Antigona Rădulescu, Mihai Cosma, Irina Boga, Speranța Rădulescu, Costin Moisil, Andrei Tudor și Dan Dediu. Lor li se adaugă Alice Tacu, de asemenea, o absolventă a noastră, acum liber-profesionistă la Munchen și Alex Vasiliu, cel atât de bine priceput în ale jazz-ului românesc, care provine din centrul universitar al Iașiului.

Putem intui faptul că selecția informațiilor cuprinse între cele două volume nu a fost ușoară. Vă rog să ne spuneți pe scurt câteva dintre subiectele tratate.

Ne-am gândit în felul următor: primul volum să înceapă cu referințe la vechime, atât cât există documente și să se termine simbolic, în secolul XX, cu un portret al lui George Enescu. Sigur că nu am insistat foarte mult asupra muzicilor vechi și pentru că România abia în secolul al XIX-lea pornește pe drumul sincronizării cu tendințele europene apusene, și pentru că România Mare există practic de-abia din secolul XX. Volumul al doilea este centrat în întregime pe secolul XX și intră, desigur, și în primele două decenii din secolul nostru. Sintetizează la început ideologii curente, tendințe, stiluri și un anume context politic social, care a marcat România secolului XX. Trece apoi la istoria diverselor instituții. Urmează un studiu despre muzicile orale de-a lungul secolului XX. El este semnat de Speranța Rădulescu și arată, în prima jumătate a secolului și în a doua jumătate, ce înseamnă muzică orală, tradițională, folclor ș.a.m.d. și se axează pe sisteme de compoziție din compoziția așa zis clasică sau savantă. Este și o închidere, dar și o deschidere, pentru că intenționăm un volum trei.