Am ales să stau de vorbă cu doi pianiști, care în această perioadă au ales să dezvolte proiecte personale interesante, pe care le puteți urmări și pe contul de Facebook Radio România Muzical. Pianista Dana Ciocârlie, ne-a obișnuit cu minunatele ei pastile muzicale animate, pe care le-ați regăsit în fiecare zi din ultima lună și jumătate, la ora 17.00 și pe contul de Facebook Radio România Muzical. Florian Mitrea a ajuns la jumătatea proiectului său, Mozart beats Covid. Învață în această perioadă integrala sonatelor pentru pian de Mozart și interpretează sonatele învățate într-o săptămână, live, în fiecare vineri, de la ora 17.00 a României.

Sunt inițiative lăudabile, atât a Danei Ciocârlie, cât și a lui Florian Mitrea, care ne arată că ceea ce putea fi o perioadă dezastruoasă, poate deveni, de fapt, o oportunitate pentru a explora teritorii noi sau modalități noi de expresie.

A treia invitată a mea este violonista Irina Simon-Renes, pe care am cunoscut-o în noiembrie 2019, în calitate de șef de partidă vioara a doua a Romanian Chamber Orchestra. Este una dintre violonistele române care au o prodigioasă activitate internațională, ca membră a unor orchestre de renume: Filarmonica din Hamburg, Orchestra Radiodifuziunii Bavareze din Munchen, Orchestra de Cameră Mahler, cu care a venit și la București, în septembrie 2019, la Festivalul Enescu, Orchestra Regală Concertgebouw din Amsterdam, Orchestra Radiodifuziunii olandeze. Din 2013, face parte și din Orchestra Festivalului de la Lucerna și este organizatoare a unui festival în Olanda. Într-adevăr, o carieră prodigioasă, de care suntem mândri cu toții.

În primul rând, aș vrea să ne spunem fiecare unde vă aflați.

Irina Simon Renes: Sunt în Olanda, la Wassenaar, în orașul unde stau din 2008.

Dana Ciocârlie: Sunt la Paris, la mine acasă, în arondismentul 19.

Florian Mitrea: Salutări de la Londra, unde și eu sunt aici tot din 2008.

Irina, tu ești cea mai puțin cunoscută, să spun așa, poate și din cauză că tu activezi în orchestre, iar ceilalți doi interlocutori ai mei, în calitate de soliști, sigur că ies mai ușor în evidență în atenția publicului, mai ales în România. De altfel, ei au și cântat, mai de curând, la București și chiar și pe scena Sălii Radio. Am spus câteva detalii legate de biografia ta, care deja arată ce violonistă formidabilă ești, dar am să te rog să ne spui tu mai multe. De când ai plecat din România, ce s-a întâmplat în viața ta profesională? Și când ai plecat din România, de fapt?

Irina Simon Renes: Am plecat în 1990, când aveam 15 ani, încă nu împlinisem 16 și m-am dus la Berlin, unde am devenit tânără studentă la Conservatorul din Berlin, dar în același timp am fost la școală, la liceul francez din Berlin, pentru că atunci încă nu știam să vorbesc germană. Mi-am terminat școala, cu bacalaureat francez și mi-am continuat studiile la Berlin, după care am primit o bursă la Academia Operei de Stat din Berlin, o academie înființată de dirijorul Daniel Barenboim, am avut această bursă timp de doi ani, după care am primit primul post de șefă de partidă la Opera din Hamburg și după un an am primit postul de șefă de partidă la Munchen, la Orchestra Radiodifuziunii Bavareze, unde am stat până în 2010. Cu puțin înainte de a-mi da demisia, m-am mutat în Olanda, împreună cu soțul meu, care este dirijor olandez, pe jumătate maltez, și de atunci, din 2010 sunt freelancer, însă această nouă viață mi-a oferit șansa să îmi creez propriul festival, pe care îl organizez împreună cu o echipă de voluntari din 2010, deci am fi ajuns anul acesta la a 11-a ediție.

Te-am urmărit în documentarul despre Rumanien Chamber Orchestra și am văzut cât de implicată ești și cât de plină de emoție ești și când apari pe scenă. Acum am avut un dirijor, care ne-a spus cu ce se ocupă un dirijor față de orchestră. Am avut un concert-maestru, care ne-a spus și el. Acuma avem o șefă de partidă, vioara a doua. Mai precis, ce face o șefă de partidă de la vioara a doua?

Irina Simon Renes: În cazul ideal este un fel de link, este o conexiune între toți. Este o persoană care trebuie să cânte foarte bine la vioară, dar în același timp, să caute și să și găsească armonia între toți ceilalți. Să aibă ceva mai puțin ego decât un concert-maestru.

Dana Ciocârlie, pe tine te-am văzut pe scena Sălii Radio, chiar cu puțin timp înainte să se închidă scenele de concert, la începutul lunii martie 2020. Am să te rog și pe tine să ne povestești mai multe, de când ai plecat din România și te-ai stabilit definitiv în străinătate, ce a însemnat cariera ta artistică?

Dana Ciocârlie: Eu am plecat mai demult, în 1991, în urma trecerii în a doua etapă a concursului Ceaikovski, în semifinală. În 1990, eram în ultimul an la Conservator, la București și am obținut o bursă pentru a studia la Paris, întâi la Ecole Normale de Musique Alfred Cortot, care a fost și școala lui Dinu Lipatti, de exemplu. Mi-am luat diploma de excelență la Conservatoire National Superieur de Paris și între timp, m-am căsătorit și viața mi-a arătat că trebuia să rămân aici, în Franța, neuitând, bineînțeles, România. Între altele, întâi, cânt mai mult repertoriu românesc, de exemplu. De altfel, cred că al doilea disc pe care l-am înregistrat în 2001 se chema "România". Ideea era repertoriu sacru și profan în muzica de pian românească. Deci, din 1995 am făcut vreo trei-patru concursuri în doi ani, dintre care am câștigat Premiul Internațional Pro Musicis, Premiul II la Concursul Schumann, European Auditions, care era la Leipzig, deci, datorită acestor concursuri am început să cânt și am devenit întâi, cum spunea și Irina, freelancer și mai de curând sunt profesoară la Conservatorul Național Superior de Muzică din Lyon, al doilea din Franța, ca șefă de departament muzicii de cameră. Sunt foarte bucuroasă de a fi făcut o mare realizare în viața mea. Florian vorbea despre integrala sonatelor de Mozart. Eu am avut șansa de a înregistra în concert toate piesele pentru pian de Robert Schumann, în 15 concerte și 16 ore de muzică, la acea faimoasă și foarte frumoasă sală a Ambasadei României la Paris, un proiect care a durat șapte ani.

O mare realizare, Victoire de la Musique, nu? Putem să vorbim și despre asta.

Dana Ciocârlie: Da. Victoire de la Musique erau în urma acestei înregistrări și au fost diverse premii. Era marele premiu al criticii internaționale, dar ceea ce era cel mai frumos era această legătură cu România prin ambasada României și, de asemenea, faptul că am reușit să fac în public, deci, legătura și cu publicul, pentru că de obicei, înregistrările au așa, un aspect mai arid, ești singur cu microfonul, singur, ca și când n-ai cânta pentru cineva, cânți numai pentru tine. Pe când acest proiect, am combinat toate aspectele vieții concertistice.

Florian, cel mai tânăr dintre invitații mei, aflat acum la Londra, tu ai plecat ca să-ți faci studiile de învățământ superior, nu?

Florian Mitrea: Da, așa este. Am plecat imediat după terminarea liceului. Am fost la Liceul George Enescu din București și după clasa a XII-a am plecat cu o bursă la Londra, să studiez cu Diana Ketler, care este foarte cunoscută publicului românesc, prin Festivalul SoNoRo. De fapt, chiar prin intermediul acestui festival am și cunoscut-o atunci. A fost în juriu la concursul Jeunesses Musicales, care se desfășura sub altă formă în vremea aceea, și așa s-a creat legătura cu Londra și din 2008 sunt aici.

Am început cariera competițională cam din anul 2012, când am fost la concursul ARD de la Munchen, apoi au urmat, anul următor, Hamamatsu din Japonia și toate premiile acestea îți aduc un fel de recunoaștere și începi să primești invitații de concert. De altfel, chiar lumea concursurilor se schimbă. S-a întâmplat ceva cu totul inedit. În 2018, eram în China, la Harbin, un concurs foarte nou, organizat de cel mai tânăr conservator din lume, dacă vă vine să credeți, este imens, este gigantic și este gol, că n-au studenți, n-au profesori. Începe acum, încet, încet. Invită foarte mulți ruși să predea acolo. Ei bine, Conservatorul de la Harbin, în care se investește enorm: nu pot să vă spun cât bani găsesc autoritățile chineze să investească în muzica clasică acolo și au făcut acest concurs imens, care cred că vrea să rivalizeze cu Ceaikovski. Se face pe patru secțiuni, pian, vioară, voce. Este ceva incredibil. Am făcut prima ediție de concurs acolo, am ajuns în finală, am și luat un premiu și pentru că postul de televiziune de muzică clasică Medici TV a ales să promoveze acest concurs. Am fost văzut în America.

Iată, a venit pandemia peste noi, dar urma să fac un mini turneu și asta numai din faptul că ajunsesem într-o finală de concurs și directorul de orchestră nu era în sala respectivă, dar m-a văzut pe internet și atunci treburile s-au legat imediat și să sperăm, poate reușim să facem turneul pe viitor, dar treaba cu internetul aproape că a deschis lumea și aproape că fiecare ieșire contează, oricare ar fi, că este un concert, că este o semifinală. Inclusiv Arie Vardi, directorul concursului Rubinstein spunea: poți să pierzi un concurs și de fapt să-l câștigi. Poți să nu iei un premiu în concurs și de fapt să te vadă cineva, care să vadă ceva în tine și pe care să dorească să-l promoveze.

Sunt o grămadă de soliști, cu cariere extraordinare, care au făcut puțin spre deloc concursuri. Alexandra Dariescu, care este fenomenală și are o personalitate grozavă și și-a creat drumul ei, cărarea ei, fără aceste concursuri, dar eu am învățat foarte mult din concursuri. Au fost o chestie de educație personală, am învățat să mă cunosc pe mine însumi și cum funcționez și de ce fel de pregătire am nevoie, prin concursuri.

S-a făcut o afirmație cu care sunt de acord, faptul că în această perioadă, în ultimele trei luni, viața de concert s-a mutat exclusiv online, înseamnă că de fapt, lumea concertelor s-a îngustat foarte mult, pentru că toată lumea a evoluat, de fapt, pe aceeași scenă și de fapt, toată lumea a venit mai mult în concurență. Cred că a fost mult mai greu să fii bun, în aceste condiții. Irina, tu cum ai simțit lucrurile acestea, în perioada aceasta?

Irina Simon Renes: În primul rând, bineînțeles, că viața mea s-a schimbat complet. Ultimul concert l-am avut pe 10 martie, la Istanbul și de-atunci n-am mai cântat pentru nimeni într-o sală de concert și de obicei, aveam întotdeauna bagajul pe jumătate făcut; în primele două-trei săptămâni a fost o liniște țipătoare aproape. Am citit mult, am fost la bucătărie, am stat la grădină. N-am făcut și dintr-o dată, au început proiectele să se dezvolte, mai ales proiecte de masterclass, de tutorial. A trebuit să mă ocup de trei segmente de tutorial step, tehnică de vioară pentru orchestra de tineri din Malta, pentru violoniștii din Malta și la un moment dat, acum o lună, am hotărât împreună cu echipa de voluntari a festivalului să investim totuși într-un concert de stream, care va fi difuzat pe 7 iunie. Deci, așa, încet, încet, îți dai seama că se închide o ușă și se deschid multe altele și întotdeauna găsești o șansă nouă în orice se întâmplă.

Dana, pentru tine, într-adevăr, cred că această șansă a venit prin această idee extraordinară pe care ai avut-o cu micile video-uri animate, pe care le-am difuzat și noi în fiecare zi, timp de o lună și jumătate, pe contul de facebook. Ca să fiu sinceră, noi am încercat aici la Radio România Muzical să oferim spațiu pentru toți artiștii care au avut nevoie de el, așa că eu m-am bucurat foarte mult de acest lucru și recunosc sincer că m-am și lăudat cu acest proiect și în alte locuri, respectiv, rețeaua Uniunii Europene de Radio. Spune-ne, de unde ți-a venit ideea aceasta, de unde a pornit proiectul acesta cu micile video-uri animate, cu cine ai lucrat?

Dana Ciocârlie: Adevărul este că a pornit dintr-o joacă și din faptul de a menține legătura cu unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, care este fotograf și videast, pasionat și devotat muzicienilor. Are o dragoste imensă pentru muzica clasică și pentru interpreți. Eu, pur și simplu, trimițându-i muzică înregistrată cu IPhone-ul meu pus pe masă alături de pian, la un moment dat, după vreo două-trei zile, zice: A, tot ce-mi trimiți mă inspiră mult. Ce-ar fi să încercăm să facem niște clipuri.

La început a fost cu imaginea mea cântând, din mai multe unghiuri, dar foarte rapid am decis că n-o să rămânem mono-imaginari, așa, adică numai să se vadă trupul interpretului. Mie mi se părea prea mult cultul personalității făcând așa, și am decis să deschidem imaginarul și fantezia publicului celor care ascultă și care văd, încercând să aducem portițe spre umor sau spre jocuri de cuvinte uneori, dar întotdeauna la început au fost foarte, foarte scurte, deoarece vroiam să le punem pe Instagram, unde trebuia să fie mai puțin de un minut.

Dimineața tăiam din piese, pentru că majoritatea, chiar și de exemplu, Marșul turcesc, a trebuit tăiat. Terminam fișierul și îi dădeam carte blanche, cum ar fi, adică avea partea iconografică, așa să spun, vizuală, era domeniul lui, niciodată n-am spus nimic. Am făcut la început piese de mare popularitate și la un moment dat am decis să schimbăm.

Cum am mulți prieteni pictori plasticieni, am vrut să combinăm mai multe arte, ceea ce mi se pare oricum, o idee bogată pentru tot secolul XXI, de a face o sinergie a cât mai multor arte posibil. Am făcut un fel de mini muzeu muzical, cu un generic din film de Thibert en și vorbind despre fiecare pictură, despre fiecare tablou și ilustrându-l cu muzică piesele care mi se păreau cele mai adaptate tabloului.

Cum pandemia a continuat, a trebuit să venim cu alte idei. În ultimele două săptămâni am decis să cânt muzică contemporană, deoarece, nu știu pentru voi, pentru Irina și pentru Florian, dar eu am auzit de atâtea ori că, vai, concerte publice, muzică contemporană, e atât de greu de programat, că fuge lumea, fuge publicul, n-o să vină nimeni la concert și am zis, suntem în internet, Facebook, este un fel de libertate în această perioadă, libertate de creație și totul este gratuit de fapt. Poate este momentul de a arăta că muzica scrisă de astăzi, nu este așa de bau bau și, nu numai că am cântat piese deja scrise, cum ar fi John Adams sau Violeta Dinescu sau Phillippe Hersant, dar am suscitat chiar și comenzi, deci am făcut creație mondială de tineri compozitori și sunt foarte, foarte fericită pentru toate aceste unde și emoții pozitive. În jurul acestor clipuri s-au adunat energii din mai multe locuri.

Este prima dată când ai abordat un asemenea proiect în care să vedem așa ceva?

Dana Ciocârlie: Adevărul este că pentru Bernard Martinez, prietenul meu fotograf, eu am fost un fel de cobai al lui. El este, într-un fel, unul din pionierii ideilor de clip muzical și am fost deci, cobai acum șapte ani, prima oară când a făcut un clip. Era cu muzică de Ligeti și de-atunci a avut enorm de multe comenzi de la oameni faimoși, cum e Natalie Dessay sau Patricia Petibon sau Cvartetul Talich, pentru a face clipuri, ori pentru ieșiri discografice, pentru lansări, ori pentru concerte importante sau festivaluri, așa cum acuma se cheamă teaser, dar cu amprenta lui, care este o amprentă, să spun așa, onirică. Este un adevărat talent cinematografic, de fapt. E adevărat că demult, demult, mai bine de 10 ani am participat la programe, având un noroc fantastic, la propuneri artistice foarte multilaterale sau multi-artistice, cum ar fi Teatrul muzical. A fost un proiect pe care l-am jucat de 100 de ori, de exemplu, în săli mari, cum ar fi Salle Gaveau, dar și cu, de exemplu, cu artiști de la Chanson Francaise, ca și Philippe Katerine, deci tot felul de universuri, cu totul improbabile, să spun așa, la început, pentru muzica clasică, având curajul de a spune da și de a mă implica puternic, profund, în aceste proiecte, s-a dovedit că, prin capilaritate, m-au îmbogățit, au îmbogățit chiar și interpretările în domeniul complet clasic. Pot să spun că aceste clipuri sunt o continuare organică a unui drum artistic, care , oricum, mă reprezintă.

Eu aș mai adăuga altceva. Mă uit la tine când vorbești și mă uit la ingenuitatea ta, această trăsătură care este atât de frumoasă. Eu cred că s-a potrivit acest univers al desenului animat, până la urmă, cu personalitatea ta , pentru că tu ți-ai păstrat o latură a copilăriei, în sensul bun al cuvântului. Greșesc?

Dana Ciocârlie: Nu, deloc. De altfel, cu o prietenă de-a mea, actriță, am fondat Clubul șoriceilor de desene animate.

Iată-l acum pe Florian Mitrea în față cu Mozart. Chiar acum ai o partitură de Mozart în față.

Da, da.

Această idee Mozart beats Covid, foarte interesantă de altfel, și e o întrecere față de tine însuți, pe care, cred că fiecare muzician ar putea să și-o pună în această perioadă. În trei luni de zile puteai învăța un repertoriu mare, nu? De ce tocmai Mozart?

Florian Mitrea: Legătura cu Mozart este foarte, foarte veche. Mărturisesc că a fost în două laturi proiectul acesta. Este una mai frumoasă și una mai mai puțin frumoasă. Să încep cu cea mai puțin frumoasă. L-am considerat un proiect egoist, mărturisesc treaba aceasta, pentru că mă simțeam pur și simplu, într-o cușcă îngrozitoare, din care, aproape că nu ieșea scăparea, pentru că era tunelul fără lumina de la sfârșit și pentru că au început să vină anulări peste anulări și întâi au zis că la toamnă vom fi bine și iată acum se anulează și toamna și uite așa nu mai știm când vom avea concertul acesta. Pentru interpret, aproape că este sufocant. Am vrut neapărat să fac ceva.

Întâi am mers pe ideea imprimărilor, dar iarăși, cum spunea și Dana mai devreme, apropos de ariditatea aceea, în care cânți cu un microfon și aceasta e grozav, Dana, că ai înregistrat Schumann live și probabil că este un suflu extraordinar în acele albume. Ei bine, încercam în camera aceasta în care mă vedeți, să filmez, nu era grozav. Și atunci, ideea live stream-ului, care este foarte riscant, bineînțeles că se pot întâmpla o grămadă de chestii oribile sau se întâmplă niște chestii grozave și sunt aproape că, sigur, nu este același lucru. Ar fi ipocrit să spune, că vai, e ca și cum aș da concerte. Nu este. Întâlnirea aceea cu publicul și relația aceea fantastică pe care o ai în sala de concert, asta foarte greu cred că se recreează și eu mă simt însetat după ea și de-abia aștept să ne putem întoarce în orice fel, oriunde ar fi, în parc undeva, să ne putem întâlni cu oamenii, pentru că după părerea mea, muzica e bine făcută când este împărtășită cu ceilalți.

Problema numărul doi era, când am simțit, cum spunea și Irina mai devreme, apropos de primele săptămâni, în care a fost complet liniște. Eram la Academia Regală, unde sunt profesor și m-au dat afară cu studentul. Au spus: gata, închidem tot, ieșiți. Cum adică ieșiți? Ce se întâmplă? Dintr-o dată s-a produs această liniște deplină, completă. Nu cântat, nu predat, nu nimic.

Fac o paranteză, apropos de ce spunea și Dana, în legătură de lucrul cu studenții. În perioada aceasta, aproape că, sigur că faci lecții de pian pe Zoom și online, dar aproape că am făcut psihoterapie, pentru că, cel puțin, tinerii studenți sunt bulversați. Eu mă pregătesc să fiu muzician de profesie, să-mi câștig pâinea din treaba aceasta și tu îmi spui că n-o să mai pot să cânt, n-o să mai pot să am concerte . Și-așa erau puține concertele, acum vor fi și mai puține și practic, numai oamenii de vârf vor apuca să fie invitați la sălile mari, pentru că, pur și simplu, vor fi puține locuri în care se va putea cânta, și aproape că stai la discuție cu studentul, încercând să-i spui, hai că e chiar așa, muzica va trece peste treaba aceasta, vom învinge, dar sigur că și tu, în sinea ta, ai nedumeririle tale și îndoielile tale despre viitorul profesiei și despre ce poate urma și totuși, haideți să ne gândim cum ar fi fost carantina asta dacă n-am fi avut artă, dacă n-am fi avut muzică, teatru, pictură, cărți la care să apelăm în situația asta.

Sper totuși ca perioada aceasta să readucă în atenția oamenilor cât de importantă este arta și cât de importanți sunt creatorii de astăzi, care astăzi facem. Sigur că discurile vechi, cu marii maeștri sunt extraordinare și e grozav că avem șansa. Înainte eram student la școală și m-am dus la librăria publică din București, unde era o singură copie de imprimare a ultimului recital al lui Dinu Lipatti de la Besancon și mi-a spus bibliotecarul: ai grijă, că dacă o ștergi, te tai că nu mai am alta. Este grozav că în ziua de astăzi avem acces la toate înregistrările astea cu maeștrii vechi și totuși, am preferat live stream-ul, care e adevărat, poate să meargă îngrozitor și să se întâmple o grămadă de probleme și totuși, există acel suflu, pe care numai muzica vie îl poate avea.

Și asta a fost latura egoistă, deci, mai puțin lăudabilă. Partea cealaltă a fost, simțeam o nevoie acută să fac ceva. Mi se umpluse facebook-ul de anunțuri de-ale unor colegi, care spuneau: vai, este criză și eu, uite așa, mă scald în Chagall și în Sartre și nu știu ce și lumea moare în jurul nostru, și ei erau plini de picturi și am zis: cum poți să faci așa ceva? Mi-a venit în minte o vorbă a lui Andrei Pleșu, pe care a spus-o într-o prelegere "Domnule, nu poți să treci printr-o criză cu citate. Nu poți să te duci la război cu Platon". Și am vrut să fac ceva. Și pe de altă parte, acum în Marea Britanie, în perioada aceasta, în conștiința oamenilor revin recitalurile din timpul războiului ale lui Myra Hess, care cânta la Galeria Națională și era puhoi de lume. Nu vă imaginați câtă lume era la Galeria Națională, la un recital de pian, știind foarte clar că există bombardamente în orice moment. Londra putea să fie ștearsă de pe fața pământului și totuși lumea venea și asculta muzică clasică, recitaluri de pian live, la Galeria Națională și, practice, susținând efortul de război, ca să spun așa.

Și atunci am zis că prin muzica asta, iată, îmi fac o provocare și nu cânt ceva pe care-l știu și l-am cântat de 100 de ori, ci cânt ceva nou, pe care îl învăț în trei zile, chiar mai puțin, pentru că, continuu munca de predat online și asta îmi ia foarte mult timp. Durează mult mai mult o lecție de pian pe internet, decât una în persoană, la Conservator și atunci luni este singura zi în care pot să studiez și am trei sonate noi în fiecare săptămână și apoi vineri le cânt în live, brut, crud, așa cum sunt și sper că ideea asta de-a fi on air și de a fi la limită, să inspire oamenii și în fiecare săptămână am avut câte o organizație de caritate.

Eu mă simt încă român și am o săptămână pentru o fundație românească, o săptămână pentru o fundație de caritate britanică. Am fost chiar înduioșat de răspunsul oamenilor, nivelul de vizualizări crește de la săptămână la săptămână și sigur, e o fărâmă, e un strop într-un ocean. Mi-aș dori ca Mozart să poată să învingă acest virus, așa cum spune titlul provocării, dar sper, iarăși, să ofer ceva oamenilor, spre care să se poată aduna în această perioadă, care poate să fie de derivă.

Până cînd îți durează proiectul?

Florian Mitrea: Sunt la al cincilea recital. Sunt șase în total. Mai sunt concertele cinci și șase. Mai am șase sonate și iarăși este o chestie cu personalitatea. Am o tendință de a fi un pic pesimist, apropos de chestia asta. Au fost și lucruri foarte bune, apropos de pandemie. Personal, m-am forțat să-mi ascult sunetul. Cred că se întâmplă oricărui muzician și am înțeles că se întâmplă și actorilor, mai ales celor de film, care nu suportă să se vadă jucând pe o scenă. În momentul când o vezi, aproape că spui: ah, trebuie să fac altfel și întotdeauna am avut probleme în a asculta propriul sunet, în a-mi asculta propriile înregistrări. Am fost forțat de treaba asta. Mai ales că sunt și propriul inginer de sunet. Am aparatul acesta aici, am căștile și a trebuit să mă ascult, se aude bine, nu se aude bine și asta m-a forțat cumva să mă împing spre auzul acesta critic, spre ascultatul critic, să înghit în sec, să zic că săptămâna viitoare va fi mai bine, trebuie să fac așa și e altfel și nu cum am făcut săptămâna trecută. Acesta este un lucru grozav. Este una flux de creativitate fantastică.

De exemplu, Mihai Ritivoiu, un alt pianist fantastic, coleg de generație cu mine, face niște podcasturi geniale și conversații cu muzicienii în carantină, cum le spune el și discutam despre ce șansă avem acuma, în legătură de ce spunea Dana, în legătura cu muzica contemporană, ce șansă avem să educăm publicul, să spunem: uite că John Adams nu este bau-bau să fugi din sala de concert și te împinge situația aceasta de criză, te împinge pe tine ca muzician.

De pildă, nu vroiam așa, să pun camera, cum zicea și Dana și să te vezi numai tu și să cânți Mozart. Având problema aceasta a sunetului, camera fiind foarte mică, microfonul trebuie dat încet, ca să se audă bine pianul, dar vocea nu se aude. Întâi am venit, puneam panouri prin cameră, acum cu sonata aceasta, a scris-o când s-a îndrăgostit de nu știu cine sau așa ceva. Ei, și acuma am descoperit o chestie, cu care pot să subtitrez concertele, pentru că este foarte dificil. Este chiar mai dificil decât să asculți la radio o transmisiune directă. Au pus, de exemplu, spectacole online de la Opera Covent Garden, o grămadă de spectacole online gratis și le poți vedea. Am încercat să mă uit. Vorba aceea, aveam un interes, mă interesa să văd spectacolul respectiv. Era incredibil de greu să stau trei ore în fața calculatorului, să văd o operă. E complet diferit sentimentul acela de scufundare în poveste, în muzică, în scenariu, în scenografie, în decor. Lipsea complet. Deși încercam să am sunetul cel mai bun, să sting lumina în cameră, să îmi pun ecranul mare. Este foarte dificil. Și atunci avem o șansă de a ne reinventa, până la urmă, de a educa publicul să ne asculte, poate dintr-un alt unghi și să se apropie de muzică, de noi, într-un fel prin care, poate până acum n-au făcut-o.

Dragă Irina, n-aș vrea să vorbesc despre pandemie cu tine acum, dar aș vrea să vorbesc despre proiectele care-ți sunt ție dragi. Vorbeam despre șeful unei partide, o partidă din interiorul orchestrei, cum e vioara a doua, care este și trebuie să fie un liant între celelalte instrumente ale orchestrei. Ai colaborat cu dirijori faimoși. Cred că te-ai reinventat de fiecare dată, sub fiecare dirijor, pentru că fiecare voia probabil altceva, ai cântat în niște ansambluri orchestrale de renume. Aș vrea să ne aduci câteva dintre experiențele care ți-au rămas memorabile vizavi de activitatea ta în aceste orchestre, de dirijorii cu care ai colaborat.

Irina Simon Renes: În primul rând, pentru mine, a cânta în orchestră a fost un vis, de fapt, de când aveam 13 ani și pe atunci nu aveam televizor. De fapt, nu era nimic la televizor, deoarece era înainte de 1989 și ascultam într-o nebunie, Simfonia a VII-a de Beethoven. Mi s-a părut cel mai frumos lucru, să pui 80 de oameni pe scenă, fiecare diferiți, fiecare cu personalitatea lui și din pricina acestei muzici, toți să devină unul. M-a fascinat lucrul acesta dintotdeauna. Atunci când am reușit să intru la Academia Operei de la Berlin, deja a fost extraordinar să pot să lucrez cu Daniel Barenboim ca dirijor, bineînțeles și ca pianist, dar cel mai important pentru mine a fost să învăț de la el ce înseamnă să cânți în orchestră și ce înseamnă pe de-o parte, să-ți aduci tu tonul tău, nota ta personală. Pe cealaltă parte, nota ta personală să intre, să se topească pentru toți, împreună cu toți, pentru un scop mai mare chiar, decât ești tu ca individ.

Mi-aduc aminte atunci că visul meu a fost să mă duc la Munchen, la Symphonieorchester des Bayerischen Rundfunk. N-am dorit niciodată să mă duc la Filarmonica din Berlin, doar la Munchen. Atunci, când am primit postul, am fost extrem de fericită. Primul proiect a fost cu Lorin Maazel. La al doilea proiect am cântat Bruckner, Simfonia a VIII-a, cu Bernard Haitink și îmi aduc aminte că a fost o experiență, de-a dreptul, transcedentală. Mi-am dat seama la un moment dat, efectiv nu mai eram noi, nu mai era publicul, era o chestie neutră, deja mai departe de cuvinte și mai departe de orice se poate spune între oameni și mi-aduc aminte că m-am întors acasă și am plâns în pernă, de emoție, că am fost martora acestei transformări. Concertul a fost la Filarmonica din Munchen, deci erau vreo 2000 de oameni în public.

Iar a doua experiență extraordinară pe care am avut-o, dar pe de altă parte și foarte tristă, foarte tragică, a fost ultimul concert al lui Claudio Abbado la Lucerna, în 2013, tot Bruckner. Mi-aduc aminte că tot concertul mi s-a părut că ceva nu e în regulă cu el, nu era foarte concentrat, dar când am ajuns la coda, la ultimele cinci minute din simfonie, a fost de parcă ne-a deschis ușa paradisului, poarta paradisului. Dintr-o dată, mi-am dat seama că el este altundeva și am putut să vedem printr-o crăpătură, ce este în spate și, mă rog, după aceea nici n-a mai dirijat și câteva luni după a și decedat, din păcate, și cu el a dispărut unul dintre cei mai mari dirijori ai secolului XX și XXI, aș spune. Au fost experiențe extraordinare, dar, mă rog, am atâtea anecdote...

Ne vorbești aici despre niște nume legendare, Bernard Haitink, Claudio Abbado. Sigur, noi am ascultat înregistrări, poate i-am văzut în imagini video, însă, cum erau oamenii aceștia când interacționai cu ei, cum i-ai descrie?

Irina Simon Renes: Claudio Abbado nu era un dirijor care să lucreze cu multe cuvinte. Îmi aduc aminte prima dată când am cântat cu el, eram încă la Academie, la Operă la Berlin și a dirijat Faust. Cred că ultima dată, când Ruggero Raimondi a cântat Falstaff a fost un spectacol extraordinar, deja legendar. Mi-aduc aminte că toată lumea mi-a spus: da, Claudio Abbado, legendă deja și e extraordinar că poți să lucrezi cu el. Și repetițiile erau atât de plicticoase, îmi pare foarte rău, e blasfemie, dar nu făcea altceva decât ne lăsa să cântăm, după aceea ne oprea, nu spunea nimic și spunea:  să mai cântăm încă o dată, și la un moment cineva a încercat să spună: dar de ce? Ce am putea să facem mai bine? A fost așa, mini, o suferință, un moment de suferință, dar și la el, dar și la Bernard Haitink există ceva, e o aură, e o carismă, e o energie, care nu se poate explica în cuvinte. Oamenii aceștia vin pe scenă, se așează în fața orchestrei și dintr-o dată știi cum trebuie să cânți și un coleg de-al meu, concert-maestru, la Orchestra Festivalului din Lucerne, a spus că pentru el există două categorii de dirijori: dirijori care te fac să cânți mai bine decât ești de fapt și dirijori care te fac să cânți mai prost decât ești. Într-adevăr, așa este. Cu Claudio Abbado și cu Bernard Haitink și cu Ricardo Mutti, cu Mariss Jansons sunt dirijori, unde am avut impresia că sunt genială.

Dar dintre dirijorii din prezent cu care ai colaborat, pentru că, iată sunt șapte ani deja de când Claudio Abbado nu mai e printre noi, există asemenea dirijori care te fac să cânți mai bine?

Irina Simon Renes: Da, Kirill Petrenko. Am cântat cu el la Opera din Munchen, unde este șef cred, încă un an și este acum dirijor șef la Filarmonica din Berlin. El este un suflet vechi. El nu este foarte în vârstă, dar sufletul lui are o vârstă cred eu, de o mie de ani. Este un tip extraordinar. Și Vladimir Jurowski este extraordinar, dar și Andris Nelsons.

Da, sunt numele de fapt, de dirijori, pe care le admirăm și acum în înregistrări și ni se par fenomenale, fără să putem defini exact de ce .

Irina Simon Renes: Adevărul este că fiecare dirijor aduce altceva și tocmai asta este o problemă, în clipa în care ai ajuns la un anumit nivel instrumental și ai și o poziție, să spunem, importantă în orchestră, înseamnă că încet, încet ai și tu părerile tale personale, deci, cum reușești să ții balanța, între ce se așteaptă de la tine și rolul pe care trebuie să-l ai la un concert, dar pe de altă parte, convingerile tale personale despre stil, despre piesă, despre tempo, despre totul, pentru că la un moment dat începi să ai idei.

Discutând aici împreună, îmi dau seama că putem să abordăm tematica aceasta și a pandemiei din alt punct de vedere. De fapt, aceste trei luni care au trecut, au însemnat pentru mulți dintre noi și cei de față, și cei care ne ascultă, că viața nu este întotdeauna roz și că de fapt, trebuie să mergem înainte, în pofida dificultăților pe care le întâlnim și de fapt asta este și frumusețea vieții, cred, cum depășim greutățile și ne bucurăm de viața care, în cele din urmă este frumoasă. Mă gândesc la o imagine pe care am găsit-o într-o carte, că puteam să ne fi născut aici, în această lume frumoasă sau puteam să ne fi născut pe o planetă unde totul este gri și noi eram doar o insectă. Noi ne-am născut aici într-o lume frumoasă, am trăit însă trei luni, care n-au fost cele mai frumoase din existența noastră. Profit că vă am aici în față, voi, niște oameni care, pe tot parcursul vieții voastre cred că v-ați întâlnit cu momente grele. Eu nu cred că este deloc ușor să-ți părăsești țara în care te-ai născut, familia, prietenii și să-ți croiești drum în altă parte. Așa că, aș vrea să-mi povestiți fiecare, experiența voastră de viață, cum ați depășit momentele grele, ce v-a inspirat, ce vi s-a părut cel mai greu și în cele din urmă, cum v-ați simțit când ați depășit aceste greutăți, pentru că sunt convinsă că experiențele voastre pot fi modele și pentru cei care ne urmăresc acum. 

Dana Ciocârlie: E adevărat, au fost multe momente grele. Pot să spun că, întâi de toate, copilăria pe vremea dictaturii lui Ceaușescu, a fost o perioadă grea. Chiar și evenimentele din decembrie '89, pe care le-am trăit foarte de aproape, în primul rând, pentru că tatăl meu medic militar, deci, n-a fost acasă timp de o lună și jumătate, dar întotdeauna, de fapt, am simțit că sunt împinsă din spate, într-un fel sau legată de o anumită stea. Întotdeauna am avut încredere că tot ce se va întâmpla va fi spre binele meu.

Deci, din momentul în care am auzit pentru prima oară, având cinci ani, sunetul de pian, într-o vizită de familie, sunet pe care nu-l auzisem niciodată, din acel moment, cred că e ca și cum ar fi fost un fel de big bang, să spun așa, care a modelat, ascultat de fapt, toată poteca vieții și mi-am dat seama că din momentul în care nu pierd această sursă, această legătură cu momentul acela de minunăție și de pasiune la prima vedere și momentul în care îl menții viu, viața va găsi formele concrete ca să te ajute să-ți găsești această pasiune. Deci, dacă-ți pierzi într-un fel focul interior, focul sacru, atunci într-adevăr, viața devine complicată, dar, având această încredere în tot ce se va întâmpla, indiferent de forme. Uneori puteau să fie forme care puteau să fie înspăimântătoare sau amenințătoare, dar există întotdeauna un locșor în care simțeam că nu trebuie să părăsesc drumul acela, chiar dacă e greu trebuie continuat, deoarece, în fine, se va arăta că va fi exact spre bine. Mi se pare că și cu această pandemie, la un moment dat, pentru noi muzicienii, poate o să fie un nou orizont, poate concertele se vor dezvolta sub alte forme, pe care niciodată nu le-am visat. La relația cu publicul, știu eu, poate jumătate în prezent, poate jumătate prin anumite camere de vedere foarte sofisticate, toate aceste lucruri se vor concretiza și vor lua o altă formă, dar muzica întotdeauna va învinge.

Irina, pentru tine, cum a fost? Tu ai plecat la 15 ani de aici.

Irina Simon Renes: Da, nu știu, poate am plecat prea demult, dar pentru mine nici pandemia, nimic, până la urmă, nu e greu. Adică, există probleme, într-adevăr, numai că fiecare problemă are și o soluție și atâta vreme cât eu rămân pozitivă și întorc situația așa cum vreau eu, o întorc în bine, atunci totul va fi bine și am impresia că, cu cât apar mai multe probleme, cu atât am o șansă mai mare să mă îmbogățesc și să merg mai departe și îmi pun așa, medalii.

Tu ești plecată de atâta timp. Sunt 30 de ani de când ai plecat de aici, dar vorbești extraordinar românește. Cu cine mai repeți?

Irina Simon Renes: Cu mama și cu tata, pe internet, la facetime și am avut marea șansă să pot să cânt cu Romanian Chamber Orchestra, când am vorbit o săptămână întreagă română. Mi-a făcut așa de bine, m-am simțit extraordinar. M-am simțit, în sfârșit și eu în elementul meu, n-am avut impresia că trebuie să mă cenzurez. Toți aveau același umor.

De fapt, care crezi că a fost cel mai bun lucru din experiența Romanian Chamber Orchestra?

Irina Simon Renes: Au fost așa de multe lucruri. Faptul că s-a dovedit încă o dată că, dacă există cineva cu o idee extraordinară și cu o convingere de sine extraordinară, așa cum a fost Cristian Andriș și Ovidiu, bineînțeles, că au reușit să pună împreună oameni din toate colțurile lumii și să-i aducă împreună în același spirit și acel spirit este de a face muzică împreună, de a reușit ceva împreună frumos, de a face ceva frumos și efectiv, nu ne cunoșteam. De fapt, nu cunoșteam pe nimeni înainte să vin și din prima clipă am avut impresia că suntem o familie, că suntem toți în același spirit adunați acolo.

Florian, pentru tine, timpuri dificile, pandemie, dar și experiența ta de a le depăși. Cum ai gestionat toate lucrurile acestea?

Florian Mitrea: Îmi aminteam, ascultându-le pe Dana și pe Irina vorbind așa de frumos și apropos de problemele și soluțiile, exact, poate mai puțin de un an în urmă, la Festivalul de la Edinburg, care anul acesta bineînțeles, s-a anulat, aveam un recital cu soprana Jennifer Johnston, un recital Mozart din nou și stând așa de vorbă cu ea, zice: domnule, îți trebuie un anumit temperament să faci meseria asta, pentru că ea, de exemplu, era angajată a Operei de la Glyndebourne. N-a avut în viața ei un rol principal, făcea numai dublări, stătea în culise mereu. Sigur că la un moment dat i s-a înfiripat ideea, domnule, dar eu vreodată o să ajung să cânt pe scenă, rolul principal? Și, sigur, o altă fire, un alt temperament ar fi renunțat, s-ar fi reprofilat, ar fi făcut altă meserie ș.a.m.d. Ei, a rezistat încă un an de zile, în postura de dublură și s-a întâmplat în Cenușăreasa, când soprana s-a accidentat, au sunat-o de acasă și a venit și a avut un debut fulminant și acum se bucură de invitații. Bine, nu acum în perioada pandemiei. Pentru că a așteptat. Cum spunea și Dem Rădulescu, la televiziune, trebuie să ai răbdarea lui Sonia Cluceru, o mare actriță din România, care a așteptat ani de zile. A dus tava ani de zile pe scenă și până la urmă a venit o piesă de teatru, în care a fost genială.

Sigur că e greu. Nu vă spun, că am plecat prima dată în Anglia la studii și am venit de primul Crăciun acasă, păi număram zilele să mă întorc acasă și vorbeam cu ai mei la telefon: cum e la Londra, e bine? E bine. Numai noi știam de fapt cât de bine era. Și dorul de casă. Dar, după părerea mea, meseria noastră trebuie să fie eminamente internațională. Practic, dacă există cetățeni ai lumii, noi suntem aceia, muzicienii. De fapt, după părerea mea, unele dintre marile greșeli ale regimului de dinainte de '89 a fost acea izolare, pe care nu pot s-o înțeleg, un primitivism, de gândirea aceasta, în care totul se ține la noi. Se făcea artă și înainte de '89 și vorba aceea, asculți imprimările cu Valentin Gheorghiu, pe niște piane vai de capul lor, de se dusese tot feltul de pe ciocănele și auzeai imediat cum bătea lemnul în coardă și totuși sunt niște înregistrări care sunt acum reeditate de Casa Radio, extraordinarele concerte, Paul Constantinescu cântat de Valentin Gheorghiu sau alte asemenea imprimări făcute înainte de '89. Deci se făcea artă și înainte, dar era această prostie, să ținem totul, tot ce înseamnă artiști, muzicieni, să-i ținem pe toți în țară, în loc să le dăm drumul să circule și poate astăzi am fi avut, nu știu, actori de Hollywood sau mai știu eu ce oameni de răzbatere internațională.

Ca să vă răspund la întrebare, firea de muzician îți găsește, pentru că nu poți să stai fără creație, orice s-ar întâmpla, întotdeauna ești dat afară pe partea asta și te întorci pe partea cealaltă. Iată că toți care suntem aici de față și suntem plecați, ne simțim în același timp români și în același timp cetățeni francezi sau germani sau din cealaltă țară. Practic, muzica este cea care te ține. Maestrul meu curent cu care lucrez, spune: pentru mine muzica este o rațiune de a exista. Îți creează acea legătura, cum povestea și Irina despre concertul lui Abbado, acea legătură transcendentală. Asta numai prin muzică ți se poate întâmpla și sigur, în momentul când s-a terminat concertul, s-a terminat și clipa aceea fantastică. De asta, cred eu că întotdeauna vom avea nevoie de concerte și de asta e neapărată nevoie ca guvernele care conduc lumea să ajungă la un fel de soluție, prin care să ne putem întoarce la sala de concert.

După părerea mea, muzica ține de natura umană, nu se poate trăi fără, chiar dacă avem impresia uneori că putem trăi și fără artă și fără muzică, ar fi un trai extrem de arid, extrem de șters și poate că cel mai bun lucru din toată pandemia asta e faptul că lumea există, statistici care arată un număr enorm crescut de cititori, de cărți care au fost cumpărate, de abonamente online, la Berliner Philharmoniker, la toate celelalte orchestre. Aici în Anglia, de exemplu, s-a dat în sfârșit drumul la Wigmore Hall, se fac recitaluri live și se transmit la BBC și online pe pagina de internet a Wigmore Hall-ului și oamenii au sentimente amestecate. În primul rând, un sentiment grozav să vezi o sală de concerte goală, complet goală, filmată din toate unghiurile și vezi toate scaunele acelea goale și pianistul singur pe scenă, cântând Bach sau Schumann, de exemplu, cum a fost săptămâna trecută. Există un sentiment de tristețe groaznic, văzând sala de concerte goală, nu știu, ca după bombardament. Dar în același timp, există un sentiment de încurajare, de speranță și de-abia așteptăm să ne apropiem, să fim iarăși unii lângă alții, gustând și trăind muzica.

În tonul acesta optimist, să-i spun, ultima întrebare a dialogului nostru, dacă știți deja când se va deschide, când veți reapărea pe scenă, dacă există planuri sau ce veți face în perioada următoare, fiecare dintre voi? Să începem cu Dana.

Dana Ciocârlie: Eu știu deja, da. De astăzi, în Franța s-au îmbunătățit lucrurile, deci primul meu concert va fi pe 21 iunie, într-un festival în Lorraine și sunt deja, cel puțin, patru-cinci concerte în luna iulie, en plein air, în aer liber, ceea ce, e adevărat, că vremea în anumite părți din Franța este foarte propice pentru manifestările în aer liber. Din fericire, toate proiectele pentru toamnă, deocamdată sunt menținute. Sper și cel din 5 noiembrie, cel de două piane cu Axia Marinescu, la Sala Radio. Deci, singurul punct este un turneu în Statele Unite, la fel ca și Florian. Ar trebui să merg în octombrie, împreună cu Irina Mureșanu, în turneu. Deocamdată, acolo, într-adevăr, nu se știe. Chiar astăzi am avut marea fericire să știu că sala de înregistrări, unde eram exact în mijlocul unei înregistrări de disc, cu o mulțime de invitați. Deci, sala aceasta se deschide. S-ar putea foarte, foarte rapid, să se poată deja înregistra și să se termine, ceea ce ar fi extraordinar. Știu deja că acum, pe 4 iunie, joi, într-o aniversare a lui Paul Constantinescu, am înregistrat Toccata de Paul Constantinescu pentru Accademia di Romania, la Roma. Aceasta este prima mea ieșire.

Mă bucur. Irina, pentru tine?

Irina Simon Renes: Pentru mine va fi deja acuma, sâmbătă, 6 iunie. De ieri, în Olanda, avem voie să cântăm pentru 30 de oameni în public. De fapt, săptămâna aceasta ar fi trebuit să avem cea de-a 11-a ediție a festivalului meu. Am fi avut șase concerte. Din astea șase concerte am făcut o esență de numai un program, pe care o să-l imprimăm sâmbătă și am împărțit programul în două părți, ca să putem să avem de două ori 30 de oameni în public și acești 30 de oameni sunt invitați, sunt prieteni ai festivalului, jumătate din ei și cealaltă jumătate am invitat oameni care lucrează la spitale și la case de bătrâni de aici, din Wassenaar, pentru că am simțit că este absolut, este rolul nostru, responsabilitatea noastră să le oferim ceva frumos, cât mai curând posibil, pentru că totuși, au avut câteva luni destul de grele, acești oameni. Mă bucur foarte, foarte tare să pot să-i văd, mă bucur foarte tare să pot să împărtășesc cu ei o muzică, sper, foarte frumoasă.

O să cântăm o piesă compusă la Theresienstadt, în 1944 de Hans Krasa, un ciclu de lieduri de Ludwig van Beethoven, An die ferne Geliebte și apoi, în a doua jumătate a concertului, Simfonia a III-a, Eroica, într-un aranjament pentru cvartet de pian de Ferdinand Ries, un student și atent secretar al lui Ludwig van Beethoven. Deci, mă bucur foarte tare că o să putem să înregistrăm. Sâmbătă înregistrăm și cântăm de două ori pentru 30 de oameni și duminică seara va fi transmisă înregistrarea noastră pe youtube și pe facebook. Noi am optat pentru înregistrare, pentru că, cu streaming, din când în când, ai probleme tehnice și sunt decalaje între sunet și imagine și ne-am gândit că dacă tot este să investim atâția bani într-un concert de streaming, mai ales că o să avem echipa de filmare care face și concertele de streaming și ale Concertgebouw Orchestra, calitatea să fie extraordinară, deci am zis s-o facem să fie cât mai bine posibil, deci streaming-ul va fi al unei înregistrări. 

Florian?

Florian Mitrea: Concertele se reprogramează pentru anul viitor. Eu am avut un noroc grozav că am prins turneul cu Royal Scottish National Orchestra, cu concertul de Grieg, fix înaintea pandemiei și cu dumnealor țin legătura și ei s-au mutat online și posibil iarăși să mute toată stagiunea pentru 2021. Deci, nu se anulează nimic, se reprogramează, dar încercăm și sperăm ca guvernul să vadă, în sfârșit, linia de soluție, pentru că n-a găsit-o încă.