Francois-Frederic Guy, bun venit la Bucureşti! Cântaţi pentru prima dată în Festivalul Internaţional George Enescu, nu-i aşa?

Da, este prima mea participare în Festival şi, de asemenea, prima mea vizită în România. Sunt onorat să fiu parte a prestigiosului eveniment. Auzisem multe lucruri foarte frumoase despre festival înainte să vin. Unii dintre colegii mei sunt aici şi este foarte reconfortant să ne întâlnim în acelaşi spaţiu.

Ce aţi gândit când aţi primit invitaţia?

Mi-am zis "Uau!". Sunt foarte fericit că am şansa să cânt în Festival, atât cu orchestra, cât şi solo, în recital. Sunt lucruri foarte diferite. Săptămâna trecută am prezentat Concertul pentru pian şi orchestră de Tristan Murail, iar în recital mă bucur că voi interpreta, pentru prima dată în ceea ce mă priveşte, lucrarea lui Enescu, Sonata nr. 1, o partitură nu foarte des abordată, chiar şi în România.

De ce aţi ales tocmai această lucrare enesciană şi nu alta?

Am ezitat între aceasta şi numărul 3, care este mult mai cunoscută. Însă prima este foarte interesantă, pentru că relaţia cu muzica franceză, în special cu cea a lui Ravel, Debussy dar şi cu muzica neoclasică, este foarte evidentă. Şi cum aveam oricum în acelaşi program Caietul al II-lea de Preludii de Debussy, mi s-a părut nimerit să le prezint împreună. Sonata enesciană are şi accente romantice, aşa că Brahms nu este foarte departe, deşi este foarte diferit, desigur.

Ştiţi, desigur, că Enescu a avut o afinitate cu totul aparte pentru Brahms.

Da, bineînţeles. Am avut această idee de a crea o legătură între toţi cei trei compozitori şi sper ca şi pentru public să fie evidentă conexiunea amintită relaţie.

Programul dumneavoastră cuprinde, aşadar, Enescu, Brahms şi Debussy. Aţi vorbit, puţin mai devreme, despre aceşti trei autori şi despre legătura dintre ultimii doi şi muzica lui Enescu. Puteţi explica mai concret cum anume vedeţi această legătură?

Aşa cum spuneaţi, Enescu a fost un mare iubitor de Brahms şi pentru acest recital am ales pagini din perioada foarte târzie a autorului german. Astfel am creat o legătură cu Enescu şi, oricât de ciudat ar suna, şi cu Debussy, pentru că în special primul intermezzo de Brahms are o calitate aproape impresionistă. Toate lucrările ciclului 119 au fost scrise în 1892, o perioadă în care Debussy deja compunea cu intesitate, aşa că nu este o distanţă temporală foarte mare între aceste intermezzo-uri şi Preludii. Cred că am gândit acest program ca un fel de tablou al atmosferei sonore de final de secol al XIX-lea şi început de secol XX, un tablou cu accente particulare, diferite, dar şi cu similitudini. Şi cu o amprentă naţională foarte puternică: Brahms, Debussy, Enescu.

Aţi mai cântat lucrări de George Enescu înainte?

Nu, este prima oară. Dar am ascultat, desigur, interpretările lui, pentru că a fost unul dintre cei mai mari violonişti ai timpului său. Nu era doar un compozitor de geniu, ci şi un interpret incredibil. Un foarte bun prieten şi violonist, Tedi Papavrami, mi-a vorbit despre Enescu şi mi-a stârnit interesul să îl ascult, adăugând că este extrem de interesant şi în calitate de compozitor.

Şi cum vi se pare George Enescu în această calitate, de compozitor?

Cred că în Europa, George Enescu este subapreciat, nu din cauza calităţii muzicii sale, ci a vecinătăţii. În aceeaşi perioadă în care el a trăit erau atât de mulţi autori valoroşi, atâtea vârfuri, Debussy, Stravinski, Ravel... E foarte dificil să răzbaţi într-un astfel de context. Însă, în final, cred că există şansa, datorită inclusiv acestui minunat festival, să înţelegem că Enescu este, într-adevăr, un compozitor de primă clasă, inclusiv pe teren simfonic. Şi observ că Vladimir Jurowski şi alţi mari dirijori vor interpreta şi pe mai departe unele dintre simfoniile sale. Cred că aceasta este calea cea mai bună de a-l face cunoscut publicului. Merită acest lucru.

Credeţi că Enescu poate fi considerat unul dintre clasicii secolului XX? Cum vedeţi locul lui în acest context?

Desigur. Enescu este chiar la graniţa dintre romantismul târziu şi muzica impresionistă franceză, care l-a inspirat mult, cu accente şi din muzica rusească, pentru că uneori auzi şi influenţa lui Skriabin în lucrările lui. Aceste influenţe s-au transformat într-un limbaj unic, personal şi, în prezent, Enescu are asigurat loc de frunte în istoria muzicii.

Credeţi că Festivalul "Enescu" a contribuit semnificativ la promovarea muzicii enesciene, din perspectiva receptării internaţionale a compozitorului român?

Cred că face deja acest lucru, dar aş spune ceva foarte clar: dacă nu mai există vreun dubiu unde se situează cu adevărat Enescu în acest moment, nu mai este nevoie de nimic în plus. El este un compozitor extraordinar, ce mai rămâne să promovezi? Hai să-l interpretăm aşa cum merită, aşa cum îi interpretăm Debussy, Ravel sau pe Bartók.

Aţi interpretat în urmă cu o săptămână, tot în Festivalul Internaţional "George Enescu", o lucrare contemporană, Concertul pentru pian şi orchestră de Tristan Murail. Afinitatea dumneavoastră pentru repertoriul modern este binecunoscută. De ce iubiţi muzica nouă şi cum credeţi că poate fi amplificat interesul publicului larg pentru acest repertoriu?

Mereu am iubit-o! Nu îmi place sintagma "creaţie sonoră contemporană"; eu i-aş spune "muzica timpului nostru", pentru că, în ceea ce mă priveşte, nu există diferenţe între Beethoven, Murail, Debussy... Cu toţii au marcat istoria muzicii prin creaţia lor. Atunci când Beethoven a compus Simfonia a IX-a sau Sonata "Hammerklavier", nimeni nu mai ascultase ceva de acest fel până atunci. El chiar a spus că, în următorii 50 de ani, publicul va avea probleme în a recepta sonata şi pianiştii în a o înţelege. Pentru că de fiecare dată când propui ceva nou, din perspectiva publicului e dificil. Şi în arta plastică este exact la fel. În arhitectură, de asemenea. Sigur, în privinţa muzicii este puţin mai dificil pentru că nu poţi spune: "Stop! Vreau să reascult fragmentul acesta, pentru că nu l-am înţeles!" În faţa unei picturi poţi sta pe îndelete, poţi reflecta. Nu, muzica este altfel şi de aceea este puţin mai dificil pentru public să înţeleagă, fără pregătire, fără explicaţii prealabile, muzica modernă, muzica timpului nostru. Nu există, de fapt, muzică nouă, muzică veche, există muzică bună şi muzică proastă. Iar în muzica timpului nostru găsim, bineînţeles, şi foarte multă muzică proastă. Dar acest lucru se întâmpla şi pe vremea lui Beethoven, însă noi nu mai suntem conştienţi de acest lucru. Aşa cum lumea a evoluat şi totul este din ce în ce mai complicat în toate aspectele, la nivel tehnic, politic, social, cultural, şi muzica este, la rândul ei, mai complexă. Pentru a o înţelege ai nevoie de o minte flexibilă, iată cheia. De aceea şi interpretez constant muzica timpului nostru, pentru a-mi menţine mintea şi urechile deschise şi pentru a o putea transmite adecvat către public.