Este o producție originală a Teatrului Național din Mannheim. În primul rând trebuie să spunem că Sanssouci înseamnă, în traducere, Fără griji, dar nu e tocmai peisajul înfățișat pe scenă. Spectacolul are două părți. În prima parte ni se înfățișează castelul Sanssouci din Brandenburg, al Regelui Frederick al II-lea. Personajele sunt foarte bine conturate, într-un fir narativ bine definit, ceea ce nu vom întâlni în partea a II-a, când decorul dispare absolut complet. Modalitatea de lucru a fost foarte interesantă, pentru că știm că deseori, dansul contemporan are coloana sonoră a muzicii baroce, dar balerinii dansează de obicei pe bandă sau dacă e muzică live, cu orchestră, totuși, nu avem cântăreți, avem doar piese instrumentale. Aici a fost cu totul diferit. Țin minte prima repetiție, cu 40 de oameni din cor, aproximativ 15 balerini și noi cinci, soliștii, coregraful Stephan Thoss, cel mai energic om pe care l-am cunoscut, probabil, și care a trebuit să organizeze toți acești oameni, astfel încât să pară cât mai natural. Muzica din prima parte este preponderent instrumentală, Ofranda muzicală a lui Bach, împreună cu câteva compoziții moderne ale lui Arash Safaian, pe care le recomand cu mare drag, sunt compoziții pe teme de Bach, având în prim plan pianul și vibrafonul. Sigur integrate în muzica lui Bach, unde avem orga, clavecinul și teorba, ca sonorități principale. În partea a doua, decorul dispare, iar coloana sonoră devine Dixit dominus de Handel. Am spus că avem cei cinci soliști. A trebuit să găsim împreună, practic, povestea în care să ne integrăm și noi alături de balerini și vom deveni practic, mai mult actori, pentru că vom fi pe scenă în momentul în care nu cântăm. Scena debutează cu 12 bătăi de clopot. Corul se adună în jurul clopotului, desigur este ca o chemare la biserică. În momentul în care apar balerinii, totul se transformă într-un haos, pentru că de-asta spuneam că nu e chiar Sanssouci. Balerinii ne arată de fapt cum sunt oamenii din ziua de astăzi, lumea și haosul în care trăim, piedicile pe care ni le punem singuri și răul pe care ni-l provocăm nouă și uneori celor din jur, competiția care ne transformă și ne face să fim reci, fără milă față de frații și surorile noastre, dacă e să vorbim în termeni religioși. Sfârșitul are tot această imagine în oglindă a clopotului, bătăile de clopot, oamenii care se îndreaptă probabil la casele lor. O dansatoare, pentru că vorbim despre dans contemporan, care rămâne la fel de tristă și de măcinată, ca și în începutul spectacolului. Am lucrat împreună să găsim motivele pentru care suntem noi, fiecare, acolo. Soliștii, am fost înfățișați cumva în postura de salvatori. Încercam să salvăm acești oameni care se zbat efectiv în disperarea lor. Eu fac parte numai din partea a doua, în Dixit Dominus, partea mezzosopranei, în care am două intervenții și o arie. Costumele, la fel ca și decorul, în prima parte sunt în stil baroc. În partea a doua cum am zis, dispare și decorul, dispare ideea de baroc, rămâne doar muzica, iar costumațiile noastre sunt moderne. N-aș ști să le descriu neapărat. Nu cred că pot să le clasific într-o anumită categorie.