Anne-Sophie Mutter s-a născut la Rheinfelden in Baden. Şi-a început cariera internaţională de solistă în 1976, la Festivalul de la Lucerna, iar un an mai târziu a debutat la Salzburg în cadrul Concertelor Whitsun sub bagheta lui Herbert von Karajan. De altfel 2017 marchează aniversarea a 40 de ani de la debutul ei oficial, la numai 13 ani.

De atunci faima ei a crescut, artista devenind renumită pe plan internaţional. Pe lângă repertoriul tradiţional, şi-a încântat în permanenţă publicul cu opusuri noi, iar muzica de cameră o preocupă în egală măsură ca lucrările concertante. De asemenea, se foloseşte de popularitatea câştigată pentru proiecte caritabile şi sprijină dezvoltarea tinerilor muzicieni cu talent excepţional. Discografia sa este impresionantă prin cantitate, calitate şi diversitate, Anne-Sophie Mutter fiind de patru ori laureată a Premiilor Grammy.

Nu mi-am propus ca dialogul nostru telefonic (purtat înainte de venirea sa la Bucureşti) să se transforme într-un portret Anne-Sophie Mutter; am preferat să aprofundăm, în bunul spirit german, o singură temă: programul prezentat anul acesta în Festivalul Enescu.

Anne-Sophie Mutter, în ultimii ani v-aţi concentrat asupra interpretării Concertului în la minor de Antonín Dvořák, pe care v-aţi propus să-l promovaţi intens în întreaga lume. Când l-aţi interpretat prima dată şi ce anume v-a atras atenţia înspre partitură?

Sigur că am început să cânt Concertul de Dvořák atunci când eram foarte tânără, pentru că aceea a fost perioada în care am pus bazele repertoriului meu clasic şi romantic. Se întâmpla pe când aveam între 11 şi 16 ani. L-am cântat foarte des şi când eram foarte tânără. Eram fascinată de structura piesei, ce este influenţată, bineîneţeles, de marele violonist Joseph Joachim, pentru care Dvořák a revizuit piesa şi pe care l-a aşteptat doi ani pentru a primi comentariile asupra compoziţiei. Ceea ce nu ştiam când am început să studiez partitura, este că Joachim nu a cântat acest concert niciodată, de fapt. Cred că unul dintre motive este faptul că există câteva momente foarte dificil de interpretat chiar şi acum, în zilele noastre, momente care probabil păreau imposibil de cântat în perioada aceea, în care nu se cânta pe corzi de metal. Capacitatea sunetului viorii nu era, deci, atât de mare ca astăzi, iar dificultatea interpretării Concertului de Dvořák vine şi din densitatea orchestraţiei. Adesea vioara cântă în registrul grav, iar secţiunea de instrumente de suflat se află, melodic, deasupra solistului, iar asta face lucrurile dificile şi pentru dirijor. De aceea mă bucur cu atât mai mult că în acest repertoriu la pupitrul Orchestrei Simfonice din Pittsburgh se află Manfred Honeck, un minunat şef de orchestră. E o colaborare foarte bună, mai ales că am mai cântat acest repertoriu, am făcut şi o imprimare, cu orchestra Filarmonicii din Berlin. În plus, Manfred a fost el însuşi violonist şi violist, aşa că ştie foarte bine care sunt momentele în care solistul are nevoie de ajutor din partea dirijorului şi creează, astfel, o stare de transparenţă.

Celălalt motiv pentru care Joseph Joachim nu a cântat niciodată Concertul de Dvořák este (cel puţin aşa cred) contextul personal: în perioada în care compozitorul revizuia partitura în concordanţă cu cerinţele lui Joachim, instrumentistul trecea printr-un divorţ. Cred că nu putea să se concentreze, de fapt, pe muzică, în acele luni. Deci aspectul vieţii private a lui Joachim l-a împiedicat pe acesta să cânte concertul ce îi fusese dedicat. Mai e adevărat şi faptul că încă de la început partitura este foarte dificilă: e ca şi cum o soprană ar ieşi pe scenă şi ar trebui să cânte direct momente de coloratură ca cele din aria "Reginei Nopţii" de Mozart. Imediat după introducerea orchestrală vioara are două cadenţe mici ce ţintesc către cele mai înalte sunete pe care le poţi cânta pe acest instrument. Sunt probleme tehnice foarte speciale - toate posibile motive pentru care concertul este cântat rar. Mai intervine aici şi o chestiune de structură fizică a interpretului - dacă ai mâini mari, cu degete care nu sunt atât de micuţe ca ale mele, poate fi foarte inconfortabil să cânţi în registrul acut al viorii. Aşa că uneori e un avantaj să fii femeie!

Pare nedrept că Joachim nu a apucat să cânte concertul lui Dvořák, mai ales dacă ne gândim că violonistul a ajutat atât de mulţi alţi compozitori importanţi să-şi scrie capodoperele concertante.

Absolut! A ajutat, cu siguranţă, la dezvoltarea concertului pentru vioară într-o piesă ce poate fi cântată, în ceva frumos, ceva ce funcţionează. Dacă ne gândim doar la finalul concertului de Dvořák, există o temă minunată aici, şi o dumka (dans slav) - realizăm că piesa este plină de exuberanţă şi se încadrează perfect în stilul muzical al lui Dvořák. Uneori repertoriul are creşteri şi descreşteri de popularitate, ca valurile - unele piese dispar, iar eu cred că a sosit timpul ca acest concert să reapară. A fost întotdeauna în umbra superbului Concert pentru violoncel al lui Dvořák (în mod neobişnuit, pentru că de obicei repertoriul pentru vioară este cel care umbreşte opusurile de violoncel). Dar acum e cazul ca cele două să se afle la acelaşi nivel de apreciere.

Vă amintiţi când l-aţi cântat prima dată?

Nu, dar ce îmi amintesc cu mare plăcere este un turneu cu regretatul Sir Neville Marriner şi cu Academia St.Martin in the Fields, împreună cu care am cântat Concertul de Dvořák. Asta se întâmpla în urmă cu cel puţin 30 de ani. Iar apoi piesa a dispărut şi din repertoriul meu, pentru că am fost copleşită de opusuri noi. Ştiţi cum e, ca muzician încerci mereu să găseşti şi repertoriu nou, chiar dacă el vine din secolele al XVIII-lea sau al XIX-lea. Concertul a reapărut în viaţa mea acum câţiva ani şi mă simt foarte aproape de el. E o partitură plină de emoţie, culoare, e o lume de limbaj muzical melancolic într-un fel unic.

Concertul conţine şi multe elemente folclorice. Vi se pare că atmosfera lui generală e una pozitivă, sau e mult prea diversă pentru a putea fi caracterizată astfel?

Exact! Arta este întotdeauna colorată, chiar dacă monocrom. Chiar şi în tablourile pictorului Mark Rothko, unde există doar două culori; evident, nu e la fel de colorat ca un tablou de Monet, să spunem. În felul său unic, Dvořák, mereu influenţat de dansurile slave, crează o muzică de o melancolie aparte, ce aduce o profunzime emoţională extraordinară piesei. Dar există şi momente de mare bucurie, de exuberanţă, ca de exemplu în ultima parte a concertului, furiante. Aş spune că aici echilibrul dintre întuneric şi lumină este perfect. Iar aspectul general melancolic este foarte des pus în evidenţă de elementele amuzante, voioase şi chiar triumfătoare, aş spune.

Sunteţi unul dintre cei mai activi muzicieni ai zilelor noastre, vă folosiţi faima în beneficiul unor acţiuni cu scop caritabil şi susţineţi, de asemenea, tinerii muzicieni foarte talentaţi. Poate că asta are legătură şi cu numele dumneavoastră. (Mutterînseamnă mamă în limba germană). Simţiţi nevoia să îi protejaţi pe cei mai tineri?

Da (râde), trebuie să fi fost ceva la nivel subliminal, ceva ce m-a făcut să pun bazele primei mele fundaţii pe când aveam numai 21 de ani. Însă am fost fascinată în general de colegii mei muzicieni. Am avut marele noroc de a cânta cu Herbert von Karajan când aveam numai 13 ani şi el a devenit mentorul meu. Am avut parte şi de o minunată profesoară de vioară, Aida Stucki, care ne-a părăsit acum câţiva ani, din păcate. Ea devenise realmente cea mai apropiată prietenă a mea, era o femeie şi o muziciană nemaipomenită! Având parte de aceşti mentori m-a ajutat să devin, la rândul meu, un mentor bun, la un moment dat din viaţa mea. De aceea, în urmă cu 20 de ani, am fondat o altă fundaţie, care ajută cordarii (instrumentiştii care cântă la instrumente cu coarde) din întreaga lume. De atunci am alcătuit şi propriul nostru ansamblu de coarde, Mutter's Virtuosi. Facem şi comenzi pentru compozitori, care scriu special pentru noi, cumpărăm instrumente pentru tinerii muzicieni, eu sunt profesorul lor, mergem împreună în turnee şi aşa mai departe. Sunt foarte puţini cei pe care reuşim să-i ajutăm, dar facem asta la un nivel foarte personal. Cred că aceasta este cea mai bună cale de a călăuzi un artist - lucrurile trebuie să fie construite pentru acea persoană anume şi pentru acel moment din viaţa ei.

Cum arată agenda dumneavoastră pentru următoarele luni?

Toamna aceasta pregătesc un moment aniversar, ce va marca împlinirea a 85 de ani de viaţă ai lui Krzysztof Penderecki (vârstă pe care compozitorul o împlineşte anul viitor). Deschidem deja stagiunea cu cea de-a doua lui sonată pentru vioară şi pian, pe care a scris-o pentru mine în anul 2000. Este o piesă teribil de grea, sunt 35 de minute de cântat fără oprire, aşa că ne pregătim, eu şi Lambert (Orkis) de aproape un an pentru interpretarea ei. Partita nr.2 pentru vioară solo de Bach, în re minor, este, de asemenea, în program. Apoi voi cânta o parte dintre piesele lui John Williams, minunatul compozitor de muzică de film, într-un aranjament pentru vioară şi orchestră.