Prezent pentru prima dată în România, tenorul Ramon Vargas a fost invitat de Opera Naţională Bucureşti să cânte rolul Edgardo în producţia lui Andrei Şerban cu Lucia di Lammermoor. Artistul mexican a cântat în seara premierei spectacolului pe scena bucureşteană, însă a putut fi ascultat şi cu două zile înainte, în cadrul avanpremierei.

Între cele două spectacole l-am întâlnit pe Ramon Vargas în foyerul Operei, unde am stat de vorbă multă vreme, despre operă, Lucia şi începuturi de carieră, între altele. O parte din dialogul nostru îl găsiţi aici, restul urmează să fie difuzat în cadrul unei ediţii speciale a emisiunii Interviurile Radio România Muzical.

Montarea cu Lucia di Lammermoor a lui Andrei Şerban ar putea fi descrisă şi prin cuvântul atletic. Care au fost, pentru dumneavoastră, cele mai dificile lucruri pe care a trebuit să le realizaţi aici?

Cred că ideea lui Andrei Şerban este foarte teatrală, baza acestui spectacol este regia. Cred că este posibil să faci lucrurile pe care el le cere, deşi nu este deloc uşor. El a găsit, însă, o echipă foarte frumoasă care poate face asta, pentru că nu toţi cântăreţii ar fi în stare. Pentru mine doar câteva momente au fost mai dificile, însă cred că cea mai solicitată a fost, de departe, soprana. Cred că montarea este foarte clară, puternică. Când vezi această producţie înţelegi de ce Lucia înnebuneşte la final, de ce îşi pierde minţile - pentru că toată lumea o forţează, o împinge de la spate să facă lucruri pe care nu le vrea. E foarte clar ce se întâmplă.

Cum vi s-a părut acustica Sălii Operei bucureştene?

Cred că este bună. Mărimea sălii, faptul că ea este mare sau mică, nu înseamnă mereu că acustica va fi bună, asta nu are mereu legătură cu dimensiunile spaţiului.

Vă adaptaţi cântatul în funcţie de mărimea sălii? Totuşi, a cânta aici şi a cânta la Metropolitan, de exemplu, sunt chestiuni foarte diferite chiar şi în sensul dimensiunilor.

Cânt la fel. Dar e drept că atunci când cânţi în teatre mai mici ai posibilitatea de a face mai multe nuanţe, mai ales nuanţe mici, mai multe culori. În sensul acesta teatrele mari nu ajută nici vocea, nici dezvoltarea artei cântului. De altfel atunci când compozitorii scriau operele pe care le cântăm astăzi teatrele erau spaţii mult mai intime. Acum lucrurile stau cu totul diferit - trebuie să fim cu adevărat atleţi, pentru că teatrele sunt mari, orchestrele sunt mult mai strălucitoare, instrumentele se acordează mai sus. Toate astea înseamnă că acum nouă, cântăreţilor, ne este mult mai greu să cântăm.