În perioada 6-14 octombrie, cercetătorul canadian se va afla în România pentru a susţine o serie de trei conferinţe despre înregistrările redescoperite ale lui Dinu Lipatti.

Domnule Mark Ainley, aţi facut atât de multe pentru cultura română, prin rezultatele demersurilor dumneavoastră personale în legătură cu înregistrările lui Dinu Lipatti. Noi, românii, ştim însă prea puţine despre dumneavoastră. Cine sunteţi, domnule Mark Ainley şi cum a apărut pasiunea dumneavoastră pentru muzică?

Părinţii mei erau europeni, tatăl din Marea Britanie, iar mama din Ungaria. Am crescut în Montreal, în Canada, înconjurat de muzica clasică, de jazz şi alte genuri, însă am fost interesat mai ales de genul clasic. Când aveam 16 ani, studiam pianul, am descoperit înregistrările istorice datorită profesorului meu de pian şi citind şi ascultând imprimările vechi pe care le-am găsit l-am descoperit pe Dinu Lipatti. Am fost fascinat de povestea vieţii lui şi bineînţeles de arta lui excepţională. Cu cât am citit şi am ascultat mai mult, cu atât mi-am dorit să ascult şi mai mult, şi am căpătat convingerea că pe undeva trebuie să existe şi alte înregistrări, în arhive private şi am început să fac cercetări.

Cum aţi reuşit să găsiţi atât de multe înregistrări noi? Practic dumneavoastră aţi dublat numărul de minute în care îl putem asculta pe Dinu Lipatti.

Pe de o parte a fost foarte uşor, pe de altă parte foarte dificil. Mi-am început cercetările în anul 1980, când nu exista Internet, nu puteai da căutare pe google, a trebuit să mă folosesc de logică şi de ingeniozitate pentru a afla încotro să-mi direcţionez cercetările. Prima mea pistă a fost să mă adresez Radioului elveţian, aşa că am sunat la staţia din Montreal şi am făcut rost de numere de telefon şi de adrese ale Radioului din Geneva. M-am interesat de înregistrări, însă de această dată am găsit doar câteva interviuri ale lui Lipatti, care sunt desigur foarte interesante. Apoi am studiat pianul cu Charles Reiner, care luase una sau două lecţii de la Lipatti, înainte ca el să se retragă din activitate. El m-a pus în legătură cu Robert Weisz, care studiase mult cu Lipatti, timp de câţiva ani, iar Weiss m-a prezentat lui Hugues Cuénod, un cântăreţ elveţian care făcuse parte din cercul Nadiei Boulanger şi pentru care Lipatti a compus câteva lieduri. Am mers în Europa, l-am cunoscut, el m-a pus în contact cu alte persoane, aşa că s-a format un lanţ lung de asocieri şi de întâlniri. Circumstanţele în care se găseau înregistrările ne-editate ale lui Lipatti au fost foarte complicate. Multe dintre ele erau unicat şi făceau parte din colecţii particulare. În anul 1991 l-am întâlnit pentru prima oară la Paris pe Grigore Bărgăuanu, biograful lui Lipatti. Am reuşit să-l întâlnesc pe Marc Gertsch la Berna, în Elveţia; şi el a obţinut câteva înregistrări unicat ale lui Lipatti de la soţia lui Lipatti, Madeleine. Împreună am reuşit să facem să apară o parte dintre aceste înregistrări, în anul 1994. După ce Max Gertsch a acceptat acest lucru, am apelat la un coleg din Germania, Werner Unger, care le-a remasterizat şi le-a editat la casa lui de discuri. Aşa că este vorba despre o întreagă hartă a conexiunilor care a pornit dintr-un punct, apoi am fost prezentat de la o persoană la alta în decursul anilor.

Aţi fost vreodată în România?

Nu încă. Întotdeauna am visat să ajung în România. Este locul în care Lipatti a cântat, a trăit. Îmi doresc să ajung să consult arhivele, să văd fotografii, documente. Mi-am început cercetările încă din adolescenţă, însă nu am avut până acum oportunitatea de a veni în România şi este un lucru pe care sunt nerăbdător să îl fac.