"Văduva veselă" de Franz Lehar - una dintre cele mai faimoase şi mai populare operete, în premieră absolută, o coproducţie Opera Naţională Bucureşti - Opera Naţională Română Iaşi. În noua montare a lui Andrei Şerban, este propusă publicului o versiune cu totul originală, transpusă şi adaptată pentru situaţia actuală din lume şi din România. Adaptarea, cu dialoguri inspirate din scrierile lui Radu Paraschivescu şi Andrei Pleşu, este semnată de regizor împreună cu Daniela Dima. Scenografia poartă semnătura Anka Lupeş, coregrafia - Andrea Gavriliu. Soliştii vin din diverse teatre din ţară, iar Vlad Conta şi Ciprian Teodoraşcu, dirijori ai Operei Naţionale Bucureşti, dirijează corul şi orchestra Operei ieşene.

După una dintre ultimele repetiţii ale unui spectacol la care toate biletele au fost vândute, motiv pentru care şi cele două repetiţii generale din 30 şi 31 august au fost deschise publicului, biletele epuizându-se şi pentru acestea, regizorul Andrei Şerban a avut amabilitatea facă unele precizări.

Maestre, vă mulţumesc pentru că aţi acceptat şi că aţi găsit un răgaz să le vorbiţi ascultătorilor Radio România Muzical despre noua montare cu opereta "Văduva veselă"de Franz Lehar. Aflăm dintr-un comunicat că promiteţi publicului o versiune…

Cum n-a văzut Parisul!

… cum n-a văzut Parisul! Cu totul originală! V-aţi implicat şi-n scrierea textului.

Da, am scris textul împreună cu colaboratoarea mea constantă, Daniela Dima, şi am făcut o versiune care deşi respectă intriga compozitorului Lehar o transpune într-o Românie contemporană şi într-o lume contemporană… pentru că este vorba atât de România, de ce se întâmplă în realitatea românească, cât şi de ce se întâmplă în lume acum. Şi asta este foarte interesant pentru că pe de-o parte avem un contrast între muzica asta spectaculoasă, minunată, care este muzica acestei operete, a celei mai cunoscute operete din toate timpurile şi un alt subtext, care este cel al unei lumi în confuzie, în derivă, al unei lumi care şi-a pierdut busola, plină de intrigi, plină de ambiţii politice, omeneşti de tot felul - nu vreau să divulg prea mult. Dar, ceea ce este interesant în special pentru spectatorii care vin la operă este că vor vedea ceva ce nu au văzut niciodată. De ce? Pentru că vor fi confruntaţi cu oglinda pe care teatrul, spectacolul, muzica o pun în faţa ascultătorilor şi privitorilor. Oglinda este că ceea ce se întâmplă pe scenă sau ceea ce se întâmplă în orchestră este ceea ce trebuie să se întâmple în noi. Adică noi, cei care privim, să nu privim pasivi, să nu privim într-un fel visător, ci să privim treji ca şi cum s-ar întâmpla în noi. Vibraţia muzicii intră-n noi, ideile care sunt transmise în textul vorbit trebuie să ne atingă; să ne atingă într-un fel care să ne facă să simţim ceva şi să reacţionăm. Deci pentru asta insist în tot ceea ce fac eu, în teatru sau în operă… este ca să creez un impact asupra spectatorilor, de care avem nevoie. Şi noi avem nevoie, cei de pe scenă, şi cei din sală au nevoie de ceva viu.

Este o operetă, textul vorbit este în limba română, numerele însă sunt cântate în mai multe limbi - germană, engleză, franceză.

De ce? Pentru că în primul rând subiectul operetei este foarte simplu - o poveste de dragoste, o dragoste care s-a pierdut şi care se regăseşte. E foarte simplă povestea. Însă, în acelaşi timp, sunt foarte multe, foarte multe aspecte muzicale de ritm care, de fapt, dau impresia unei poveşti care se poate întâmpla oriunde în lume, unei poveşti universale. Şi atunci când compozitorul Lehar l-a compus, l-a compus în limba germană, apoi a fost o versiune franceză, apoi a fost o versiune engleză la care el a contribuit. Deci, m-am gândit că această combinaţie între cele trei limbi şi, evident, limba română care apare foarte des poate da un fel de varietate sonoră care dă bine. E foarte greu de explicat… doar dacă auziţi şi vedeţi… e ceva care, realmente, trezeşte interesul spectatorilor. În acelaşi timp, cei care vor să vadă traducerea a ceea ce e în germană, în engleză sau în franceză pot să privească sus unde este traducerea simultană.

Este o coproducţie Bucureşti-Iaşi. Aţi întâmpinat greutăţi în adaptabilitatea pentru scena din Bucureşti sau pentru scena ieşeană?

Nu. Scena din Bucureşti e mai mare decât cea ieşeană… un decor foarte complicat, foarte ambiţios. Am avut o foarte mare simpatie din partea tuturor celor care ne-au primit la Bucureşti de când Beatrice Rancea este directoarea interimară a Operei bucureştene. Datorită ei am venit aici, pentru că nici vorbă sub un alt director nu ar fi făcut acest gest, să invite o orchestră, un cor din Iaşi doar ca să prezinte în Bucureşti un spectacol care, în premieră, este extraordinar. Faptul că toate biletele pentru cele şase reprezentaţii au fost vândute în două zile după ce s-a dat anunţul arată cât de mare este interesul bucureştenilor pentru operă şi pentru Opera din Iaşi şi pentru a vedea ceva nou, pentru a vedea ceva... ce n-a văzut Parisul! Deci da, din partea ieşenilor… este un colectiv cu care m-am înţeles de ani de zile de când lucrez la Iaşi. E foarte bine, îmi sunt toţi prieteni - de la artişti la maşinişti, la cor. Sunt nişte oameni minunaţi care iubesc arta, care se dedică şi lucrează mult, mult peste orele de program, care nu ţin seama de faptul că o pauză trebuie luată… sunt dedicaţi artei şi asta e foarte rar să vezi. Oameni, maşinişti, tehnicieni, recuziteri care din dragoste pentru artă stau şi, deşi au un salariu de mizerie, o fac din iubire, din dragoste şi stau peste orele de serviciu pentru că le place şi sunt angajaţi în ceea ce fac. Asta este foarte important, angajamentul acesta colectiv, faptul că suntem împreună, facem ceva împreună, lucrăm împreună, nu suntem singuri, ne ajutăm unii pe alţii.

Spuneaţi că în montările precedente de la Opera din Viena şi cea din Cardiff nu aţi ajuns la lumina pe care totuşi aţi întrezărit-o. Cu această montare atingeţi acea "lumină"?

Nu ştiu. Sper întotdeauna. Niciodată nu sunt sigur că ating ceea ce vreau să ating, pentru că vreau să ating întotdeauna ceva ce este imposibil sau mai presus decât sunt eu capabil, dar nemulţumirea pe care o am mereu faţă de ceea ce fac este o nemulţumire creatoare, o nemulţumire care de fapt mă împinge, mă înţeapă să merg mai departe şi să nu mă las adormit de laurii succesului. Dacă am succes, nu asta contează, ci contează să caut ceva care încă nu am găsit şi poate nu voi găsi niciodată. Dar această căutare cred că este un fel de obligaţie pentru un artist, un fel de definiţie a celui care vrea să se considere artist, pentru că satisfacţia de sine sau mulţumirea sau laurii victoriei sau laurii presei, banii sau celebritatea sunt periculoase pentru că te fac să nu mai vrei să cauţi. Şi sper să scap de această capcană.

Este o montare mult aşteptată de public. Practic, jucaţi cu casa închisă. Adresaţi totuşi o invitaţie celor care vor să vină la operă să vadă o operetă.

Păi, săracii de ei, dacă vor să vină… nici nu mai sunt bilete. Ce invitaţie pot să le fac?... Aş dori mult să mai revenim în Bucureşti, să revină acest spectacol în Bucureşti. Ieşenii vor fi fericiţi să-l vadă, vă asigur, pentru că e ceva ce realmente nu au mai văzut. E un gen de spectacol cu totul inovator, cu totul proaspăt, cu o viziune cu totul originală şi diferită. Dacă le place sau nu, asta e altceva, dar vă asigur că e diferit. Şi poate că dacă Ministerul Culturii, dacă Guvernul, dacă cineva acolo sus decide să acorde nişte fonduri pentru ca acest spectacol să revină în Bucureşti sau să fie reprodus în Bucureşti ar fi cred de foarte, foarte bun augur, pentru că merită să se joace în Bucureşti mult mai mult decât aceste şase reprezentaţii.