Sâmbătă, 27 februarie 2016, cântăreaţa Ana Moura a concertat la Bucureşti, la Sala Palatului. Evenimentul se înscrie în amplul turneu de promovare al noului său disc 'Moura'. Înainte de concert am putut afla de la artistă mai multe despre album, dar şi despre alte aspecte ale vieţii ei profesionale.

Acesta nu este primul dumneavoastră concert în România. Cum vă simţiţi, cum credeţi că va fi reîntâlnirea cu publicul bucureştean?

Data trecută când am fost aici, audienţa a fost uimitoare şi această sală este foarte frumoasă. Suntem nerăbdători să prezentăm noile cântece. Nu ştim cum va reacţiona lumea la ele, însă pot spune că este un show complet nou şi sper că le va plăcea.

Aţi scos un nou disc, intitulat 'Moura', care este deja unul de succes - a fost deja certificat cu discul de platină. Ce credeţi că are special?

Este un disc lucrat cu acelaşi producător cu care am făcut şi 'Desfado', iar ascultătorilor le-a plăcut foarte mult acel album. Acesta cred că este diferit, deoarece, după părerea mea, 'Desfado' era puţin mai 'crud', cu o anumită estetică în minte. Spre exemplu, am folosit tobe, însă nu am căutat o sonoritate vintage. De asemenea, claviaturile utilizate au avut acelaşi sound la bază. În acest nou album avem orga Hammond mult mai prezentă, care îi conferă o atmosferă 'spiritual', să zicem. Şi sunt multe elemente deosebite: spre exemplu chitara portugheză, pe anumite piese, are parte de un tratament diferit - semnalul sonor a fost trecut printr-un amplificator de chitară electrică. Deci, are mici sonorităţi, care aduc o atmosferă diferită pe parcursul albumului.

Este a doua dumneavoastră colaborare cu producătorul Larry Klein. Cum funcţionează acest parteneriat?

E din ce în ce mai… perfect. A funcţionat foarte bine pentru 'Desfado' şi acum aveam deja această complicitate aşa că a fost simplu de lucrat în studio, pentru că am simţit imediat ce voia de la mine, ce voia să fac şi să nu fac, aşa că a fost foarte uşor să lucrez cu el.

De la albumul 'Desfado' încoace este evidentă schimbarea de sonoritate a muzicii dumneavoastră, mai ales în comparaţie cu albumele precedente. Cum percepeţi această tranziţie şi mai ales cum credeţi că au perceput-o fanii?

Am realizat că probabil am pierdut ceva fani, dar am şi câştigat alţii… Unii oameni doreau de la mine o stricteţe mai mare în a păstra stilul tradiţional şi voiau să nu mă îndepărez prea mult, însă pentru mine ideea aceasta îmi pare lipsită de sens. Fado-ul tradiţional este foarte frumos şi a fost deja foarte bine cântat şi înregistrat, dar anumite lucruri sunt specifice unei generaţii, unei anumite identităţi. Nu are sens, pentru mine, să fac ceea ce au mai făcut alţii. Trebuie să-mi găsesc propriul eu. Îmi trăiesc viaţa fără aşteptări şi dintr-odată se iveşte o experienţă cu un muzician de jazz, sau unul de rock, sau pop. Dacă mă veţi întreba dacă sunt o cântăreaţă de fado, voi răspunde că într-adevăr sunt una, dar cred că asta nu mă limitează la a face numai un singur lucru. Trebuie să-mi caut propriul drum şi asta este ce am făcut în ultima vreme, deoarece este evident că aceste experienţe m-au făcut să mă simt motivată să caut noi sonorităţi. Spre exemplu am fost invitată la un jam-session al lui Prince, el organizează de obicei astfel de evenimente şi invită mulţi muzicieni, şi am descoperit noi orizonturi muzicale prin cântul meu fado în tandem cu aceşti artişti. Asta mă motivează să caut mai mult şi pentru albumele mele şi să-mi găsesc identitatea.

Am observat, discutând cu alţi artişti din genuri cu o istorie lungă, cum ar fi tango-ul sau flamenco-ul, că aceştia văd genurile într-o continuă schimbare. Anumiţi chitarişti mi-au spus că unul ca Paco de Lucia a influenţat mai mult flamenco-ul, decât el a fost influenţat de flamenco, în anumite aspecte. Cum vedeţi această evoluţie şi pentru fado?

Ştiţi, unii spun că albumul meu anterior, 'Desfado', a fost o schimbare pentru această generaţie pentru că acum majoritatea cântăreţilor de fado fac lucruri similare. Eu cred că fado-ul îşi urmează o evoluţie naturală, ca oricare alt tip de muzică. Spre exemplu, Amalia Rodriguez era considerată o avangardistă, atât muzical, dar şi datorită faptului că a căutat poeţi care nu mai fuseseră cântaţi în fado până atunci. A cântat şi în italiană, în engleză, spaniolă, a făcut multe piese cu instrumente precum saxofonul, şi a explorat multe posibilităţi în cadrul generaţiei sale. La momentul respectiv, ceea ce făcea ea nu era considerat fado, dar în zilele noastre muzicile ei sunt clasice. Probabil ceea ce fac şi eu acum şi oamenii cred că nu este fado, va fi considerat peste ani şi ani ceva clasic. Nu avem cum să ştim.

L-aţi menţionat mai devreme pe Prince, aţi mai cântat şi cu The Rolling Stones, Herbie Hancock. Care aţi spune că a fost experienţa dumneavoastră artistică preferată?

Toate au fost experienţe 'Uau!', însă am explorat mai multe cu Prince. Trebuie să mărturisesc că tocmai ce m-am întors din Paisley Park, unde am fost timp de două săptămâni. Prince lucrează la un nou album şi am fost acolo să petrec ceva timp cu el şi să cântăm împreună. Am avut ocazia să-l urmăresc producându-şi albumul cu muzicienii şi inginerii lui. Este o experienţă uimitoare, pentru că este un geniu, cântă la foarte multe instrumente, şi ştie exact ce vrea de la fiecare muzician. Este incredibil cum totul vine din mintea sa. Le descrie şi cel mai mic detaliu cum ar trebui să sune şi mă face să visez că într-o zi aş vrea să po face şi eu aşa!

Care aţi spune că este artistul dumneavoastră preferat, idolul, să zicem?

E greu de ales unu singur. Îl ador pe Mick Jagger pe scenă, cred că este uimitor, îl ador pe Prince şi îl ador pe David Bowie. Cred că David Bowie a fost foarte important pentru muzică şi pentru a deschide minţile oamenilor şi a-i ajuta pe muzicieni să nu fie strict legaţi de un singur lucru, să fie liberi. Le-a permis muzicienilor să fie loiali propriilor identităţi şi cred că David Bowie a fost foarte important.