Până la data de 23 ianuarie, se află în dezbatere publică cele trei planuri cadru pentru învățământul gimnazial. În mod concret, odată cu introducerea clasei pregătitoare la școală, în 2012, au început să fie modificate planurile-cadru pentru învățământul primar. Peste 2 ani, copiii care sunt acum în clasa a III-a vor trebui să învețe după un nou plan-cadru, care să vină în continuarea celor întâmplate în primii ani de școală. Planul-cadru, sintetic spus, înseamnă ce materii studiază copiii la școală și câte ore sunt alocate acestora.

Cele trei versiuni de plan-cadru sunt diferite prin accentele puse în cadrul lor: prima versiune este mai aproape de actualul plan-cadru pentru gimnaziu, al doilea pune accentul pentru matematică și tehnologie, al treilea, pe om și societate. Ceea ce se poate observa în mod concret este că în versiunea a doua de plan, la clasa a V-a nu s-ar mai studia artele plastice, dar ar începe studiul chimiei și fizicii, iar la clasa a VIII-a, ar dispărea ora de muzică.

Am stat de vorbă despre aceste schimbări cu dna lector univ. dr. Firuța Tacea, Facultatea de Psihologie și Științele Educației din cadrul Universității București, expert în curriculum, care a făcut parte din comisia de evaluare a celor trei versiuni puse în discuție.

Este important de știut că dezbaterea on line referitoare la cele trei programe-cadru pentru gimnaziu va cântări mult în alegerea pe care o va face Ministerul Educației, așa că e important să accesăm pagina www.edu.ro pentru a ne exprima propriile opinii despre subiectul dezbătut, pe site-ul menționat regăsindu-se propunerile de plan-cadru, analiză comparativă și alte informații de folos. Consultarea online se realizează aici. 

Care au fost principiile, motivaţiile din spatele alcătuirii acestor planuri-cadru?

Raţiunea pentru care au fost construite este una firească şi chiar ar fi trebuit să se întâmple mai devreme, aceea că au apărut modificări ale planurilor-cadru pentru învăţământul primar şi, în mod natural, firesc, pentru asigurarea coerenţei pe verticală a ceea ce li se oferă spre învăţare elevilor din şcoli ar trebui ca şi oferta pentru învăţământul gimnazial şi cea pentru învăţământul liceal să fie trecută printr-un proces de reconstrucţie în conformitate cu ce s-a întâmplat la învăţământul primar. Acum, există aici un comentariu colateral pe care orice expert în domeniu ar trebui să-l formuleze, acela că segmentarea proiectării planurilor-cadru pentru cele trei segmente – învăţământ primar, gimnazial şi liceal – nu este firească. El ar fi trebuit să se petreacă într-un continuu, adică să fie proiectate într-un proces unic, nu separat.

Pentru cei care nu au acces sau nu au avut interesul să acceseze pagina www.edu.ro, unde se găsesc nişte explicaţii referitoare la principiile şi ce-şi doreşte acest plan-cadru să creeze – adică un elev care la clasa IV-a, a VIII-a, a XII-a să aibă anumite competenţe şi un anumit profil de cetăţean – detaliaţi dumneavoastră care au fost ţintele pe care  vor să le atingă planurile-cadru.

Eu nu am făcut parte în etapa aceasta de proiectare a acestor versiuni de planuri-cadru din grupul de proiectare, ci din acela de validare. Ce ştiu însă, pentru că e firesc să ştiu, e că înainte de a se trece la proiectarea acestor planuri, la nivelul Institutului de Ştiinţe ale Educaţiei a fost elaborat un document-cadru – el nu e nou, nu este spontan apărut în sistem, are multe rădăcini în anii anteriori în multe alte încercări -, un document cu repere conceptuale care să ghideze construcţia acestor planuri. O secvenţă din acest document este constituită din ce aţi menţionat dumneavoastră, adică acel profil de formare care se referă la trăsăturile în termeni de competenţă ale absolvenţilor de la învăţământul preşcolar, primar, gimnazial şi liceal. Astea au fost reperele. În spatele acestor repere pe care le găsim în profilul de formare, evident că stau o mulţime de alte fundamente. Unul dintre ele şi cred că cel mai serios luat în calcul, deşi nu atât de explicit, este constituit din competenţele-cheie formulate la nivel european şi care privesc învăţarea pe parcursul întregii vieţi, cele 8 domenii de competenţe-cheie.

Cum vedem că ar trebui să fie elevul de clasa a VIII-a, când a absolvit? Să aibă competenţe care deja să ducă spre profesionalizarea lui, în sensul de a-şi găsi un serviciu mai bun după ce va termina liceul şi facultatea sau croirea unui om care să aibă o oarecare cultură generală în toate domeniile? 

E ceva destul de discutabil şi provocator în faptul că gândim profilul de formare la final de clasa a VIII-a în condiţiile în care la finalul clasei a VIII-a practic nu se termină un ciclu de şcolarizare. Acesta este un aspect critic. Ciclul de şcolarizare obligatorie se încheie la finalul clasei a X-a şi, iată, noi avem un copil pus în situaţia de a decide în legătură cu ce urmează să i se întâmple în clasa a VIII-a. Este un punct de care nu s-a trecut nici cu aceste planuri. Nu s-a trecut.

Pe de altă parte, e clar însă că e o diferenţă conceptuală în crearea acelor trei versiuni supuse discuţiei publice exact sub acest aspect. Ce vrem să facă copiii aceştia? Deja să se pregătească pentru o meserie sau o profesie, care o fi ea, sau să dobândească o cultură generală? A existat această gândire în spate sau nu? Şi care e opţiunea ministerului vizavi de această problemă?

Din discuţiile la care am participat şi din ce reuşesc eu să decodific analizând planurile respective, nu cred că s-a făcut o distincţie foarte clară între cele două direcţii pe care dumneavoastră le-aţi menţionat. Cred că, în esenţă, e vorba de un hibrid – şi, şi. El trebuie să deţină şi acel corpus de educaţie de bază pe care dumneavoastră l-aţi pus sub eticheta „cultură generală”, dar să fie şi capabil să disocieze ulterior, să aleagă, să facă opţiuni pentru a evolua în carieră, pentru a-şi alege un domeniu în care să se profesionalizeze. E timpuriu să spunem acum că se profesionalizează, deşi el va trebui la finalul clasei a VIII-a să aleagă între trei filiere, profilurile din interiorul filierelor învăţământului liceal şi specializări. Iată deci că trebuie să fie capabili la finalul clasei a VIII-a să facă şi asta, să opteze. Şi opţiunea ar trebui să o facă în cunoştinţă de cauză.

Aşa cum se vede din planuri, dimensiunea asta practic este acoperită mai degrabă prin oferta pe care o aduce consilierea şi orientarea, pentru că celelalte discipline nu ştiu în ce măsură i-ar putea ajuta explicit.

Pe de altă parte, ştim foarte bine care este concepţia şi a părinţilor, şi a elevilor implicaţi în proces. Învăţ la română şi la matematică, pentru că eu acolo dau examen, restul nu prea mă mai interesează. Iar despre disciplinele din secţiunea numită Arte, e clar că sunt lăsate ca Cenuşăreasa la coadă. Aceasta este o percepţie reală şi cred că trebuie să fim conştienţi de ea, de aceea am şi întrebat. Este aşa sau nu? Presupun că şi dumneavoastră aveţi copii care au mers în sistem.

Da. Am unul care este suficient de mic ca să nu mă provoace cu atâtea, dar mă provoacă cu altele, pentru că este în învăţământul primar.

Ce se întâmplă acolo cu disciplinele care au un anumit statut privilegiat în planurile-cadru, cele la care se susţin examene naţionale, spre deosebire de cele al căror statut nu este la fel de privilegiat pentru că nu sunt evaluate decât în nişte situaţii de excepţie, discuţia este veche şi n-o soluţionăm noi acum. Da, în percepţia globală, ne pregătim la finalul clasei a VIII-a pentru acele discipline. Există însă şi nişte elemente de reglare la care s-ar mai putea lucra. A se vedea evaluările naţionale, acelea care se organizează începând cu clasele a II-a, a IV-a, a VI-a şi a VIII-a, unde apar în spectrul disciplinelor evaluate şi altele decât matematica şi limba şi literatura română.

Ajungând pe terenul artelor, care consideraţi că este locul educaţiei muzicale în general în curricula de învăţământ românească şi, mai ales, importanţa ei?

Dacă mă întrebaţi pe mine şi iau în calcul experienţa pe care am avut-o în coordonarea grupurilor de lucru care s-au ocupat de elaborarea curriculumului pentru educaţie muzicală ca şi pentru educaţie plastică, dacă ar fi să formulez o idee referitoare la asta, evident că ea ar putea să fie diferită de ce văd în planurile-cadru. Adică aş crede că ar trebui să li se dea o mai mare importanţă. Doar că nu e suficient nici pentru educaţia muzicală, nici pentru oricare altă disciplină să-i acordăm o importanţă mai mare în planurile-cadru, de exemplu un buget de timp mai mare, fără să luăm în calcul şi celelalte componente care ar duce la succesul acestei discipline pentru elevul propriu-zis, care e beneficiarul imediat. Adică nişte profesori bine formaţi, nişte contexte de învăţare favorabile…

Adică ce vrem să spunem… că dacă în momentul de faţă poate nu predăm aşa cum ar trebui sau profesorii nu sunt, atunci…

Degeaba am acea oră în planul de învăţământ sau pot să am şi două…

Pe de altă parte, dacă o tăiem de tot, înseamnă că tăiem orice şansă de a se mai studia vreodată şi bine acea materie, nu?

De acord. Numai că există şi riscul compromiterii anumitor discipline prin prestaţia deficitară a cadrului didactic. Copilul se îndepărtează mult de un anumit domeniu pentru că intervenţia pe care o are cadrul didactic nu este una oportună, nu este una care să îl atragă.

La ce vă referiţi în mod concret?

Am în minte în momentul acesta educaţia artistică de la învăţământul liceal, al cărei conţinut din programele şcolare este foarte clar, unde sunt două dimensiuni – una centrată pe managementul artistic, una centrată pe elementele de patrimoniu – disciplină care a fost proiectată integrat, programa şcolară este minunată, dar experienţele experienţele pe care eu le-am înregistrat, le-am văzut sau despre care am vorbit în sistem sunt dezastruoase. În mod concret, profesorii care intră la clasă fie au specializare în educaţie plastică, fie au specializare în educaţie muzicală şi nu se ghidează după programa propriu-zisă, ci după ce ştiu ei mai bine să facă. Referitor la aceşti profesori, ei nu sunt vinovaţi, bineînţeles, pentru că nu s-a făcut nici o investiţie în formarea lor. Ei n-au fost pregătiţi ca să lucreze cu acest document.

Da, dar totuşi la gimnaziu, noi n-am avea aceeaşi situaţie, pentru că elevii au și oră de muzică, și oră de arte plastice.

Nu, acolo nu am avea aceeaşi situaţie, dar eu doar am formulat un exemplu din care să reiasă cum se poate compromite o disciplină dacă cel care intră în clasă…

Înţeleg. Am crezut că vreţi să vă referiţi la stereotipuri de tipul „fac numai cor la ora de muzică, eu n-am voce şi nu vreau să cânt în cor” sau „mi se dă lucrare la ora de muzică şi eu nu ştiu nimic, drept care urăsc muzica” ş.a.m.d. Am crezut că vă referiţi la astfel de stereotipuri.

Nu m-am referit la acestea, pentru că ar fi nedrept să le exploatăm doar pe cele de la educaţia muzicală, câtă vreme le putem regăsi şi la celelalte discipline. Putem să avem şi acolo exemple de proastă practică.

Pe de altă parte, sigur că noi, cei de la Radio România Muzical suntem în mod particular interesaţi de ce se întâmplă aici, pentru că noi derulăm un program naţional în parteneriat cu Ministerul Educaţiei, care se cheamă „Ascultă 5 minute de muzică clasică” şi care îşi propune să suplinească tocmai poate o lipsă care există în momentul de faţă, aceea a accesului copiilor şi al profesorilor chiar la audiţia muzicală efectivă, pe care noi o considerăm primordială. Dumneavoastră ce părere aveţi de chestiunea asta? Mă şi gândeam, dacă n-ar mai exista ora de muzică aşa cum se propune în versiunea 2, pentru clasa a VIII-a, e clar, copii aceia nu mai au şansa nici măcar să asculte muzica pe care le-o dăm noi, în mod gratuit.

M-am uitat cu atenţie şi pe versiunile de planuri-cadru, dar şi pe profilul de formare. De exemplu, pe profilul de formare nu găsim dimensiunea asta a educaţiei artistice, a sensibilizării pentru artă, cultură ş.a.m.d. în profilul absolventului de învăţământ preşcolar. Ca şi cum pe el l-ar scoate din contextul cultural. Nici cu asta nu sunt de acord, aşa cum nu sunt de acord nici cu eliminarea orei de educaţie muzicală din versiunea a doua de plan-cadru la clasa a VIII-a… S-a construit acolo un echilibru mecanic… Am scos educaţia plastică la clasa a V-a şi educaţia muzicală la clasa a VIII-a şi am făcut economie de două ore.

Dar dacă dumneavoastră ar fi să alegeţi, ca simplu părinte, care versiune aţi alege-o?

Ca părinte n-am posibilitatea să nu aleg nimic, trebuie să aleg ceva… una din trei… Aş vedea că, chiar dacă aş alege pe oricare dintre cele trei, evident aş alege una în care educaţia plastică să fie reprezentată… Fiecare versiune are neajunsuri. Numai că acum ar trebui gândit care-s neajunsurile cele mai mici. Aş alege o versiune nici unu, nici doi, nici trei, în care ce i se oferă în momentul acesta copilului să aibă şi dimensiunea aceea transdisciplinară integrată. Pentru că el va trece prin nişte situaţii de viaţă care îl vor obliga să facă faţă nu doar unor probleme specifice, or eu nu găsesc dimensiunea asta în niciuna dintre cele trei variante. A fost un minus pe care l-am semnalat şi la întâlniri şi în momentul în care am răspuns în scris.

Dar, în mod concret, ce se va întâmpla? Presupun că din cele trei variante se va alege una, nu ştiu exact pe ce criterii… Apropo, pe ce criterii? Va conta şi cât va conta consultarea on-line?

Eu sper să mai existe… nu sunt convinsă dacă din punct de vedere metodologic se va întâmpla aşa… să mai existe şi un moment al ajustării în funcţie de opiniile primite. În procesul de consultare publică asta ar trebui să se întâmple; să contabilizez părerile oamenilor şi în funcţie de consistenţa lor să fac nişte modificări.

Deci votul on-line va conta.

Cred că va conta, bineînţeles că va conta, doar că în contabilizarea acestor opinii sper să se ajungă la concluzia că trebuie produse nişte modificări.

Să înţelegem că nu se va extrage mecanic una dintre cele trei versiuni, care va rămâne identică cu cele puse în discuţie, dacă se constată că există reacţii?

Eu sper să se întâmple aşa. Nu am reperul clar, nu pot să vă spun cu certitudine că aşa se va întâmpla, dar sper că…

Dar nu e o metodologie stabilită, de cum se va decide, cum va fi…

În momentul acest nu ştiu eu să vă vorbesc despre ea. Cei mai îndreptăţiţi să facă asta sunt experţii de la Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, care au demarat procesul de punere în dezbatere publică.

Aveţi până în momentul de faţă un feedback vizavi de ce variantă au ales cei care au accesat acest sondaj on line?

Cu siguranţă că există, dar nu sunt eu cea care gestionează acest feedback. În momentul acesta nu am acces la el.

Dumneavoastră ce credeţi că vor alege oamenii? Spre ce credeţi că se vor îndrepta? Pe de altă parte, să ne gândim şi din alt punct de vedere… Şcoala în România pentru elevi şi pentru părinţi,  înseamnă o aglomerare foarte mare de timp, copii care sunt striviţi de lecţiile date de pe o zi pe alta. De multe ori, o materie care le depăşeşte posibilităţile normale de studiu – şi asta celor care sunt mai inteligenţi. Pentru cei care poate nu au o inteligenţă nativă extraordinară, e clar că sunt doborâţi cu totul de ce li se predă şi că nu înţeleg. Un nivel foarte înalt, într-adevăr, al educaţiei sau la ceea ce se cere, dar, pe de altă parte, paradoxal, la sfârşitul ciclurilor şcolare constatăm un eşec şcolar foarte mare. Pe de altă parte, asta se întâmplă la oraşe, în general. Avem şi situaţia de la sate, unde cu siguranţă oamenii aceia sunt depăşiţi, părinţii în nici un caz nu cred că îşi pot ajuta copiii la lecţii cum se întâmplă la oraşe sau se mai poate întâmpla până pe la clasa a IV-a, a V-a, pentru că deja s-a ajuns că de la nivelul de clasa a IV-a părinţii care poate au făcut şi ei ceva în viaţă nu mai sunt în stare să rezolve problemele la matematică sau ce se mai cere şi angajează meditatori. Deci, noi ce ne aşteptăm că ar trebui să fie sistemul de învăţământ? Mergem aşa în continuare şi toţi tăcem şi suferim – unii dintr-un motiv, alţii din altul, dar cu clarul orizont că mai bine de jumătate din populaţia tânără a ţării nu trece bacalaureatul şi fără perspectiva care este până la urmă cetăţeanul mediu al României. Cum vrem să-l formăm? Dumneavoastră cum vedeţi? Pentru că, de fapt, problema principală e aici, dincolo de planurile-cadru care stabilesc un număr de ore – mai mic sau mai mare. De fapt, în noile versiuni nu e cu nimic diferit faţă de ce-a fost până acum.

Asta am vrut să spun. Apropo de prima întrebare pe care mi-aţi pus-o „ce cred eu că vor alege oamenii”, cred că în percepţia socială va fi aleasă versiunea care seamănă cel mai mult…

…Sau care propune numărul cel mai mic de ore, pentru că oamenii sunt disperaţi că copiii sunt atât de aglomeraţi la şcoală. Şi e clar că în mediul on-line răspund cei din oraşe care au această problemă. Clar că votul va fi influenţat de nişte chestiuni directe şi palpabile, iar aglomerarea aceasta a ceea ce înseamnă învăţământul în România pentru un copil e…

…e nefericită, nu serveşte copilului.

Dar ce facem să facem în aşa fel încât să nu mai se dea tone de lecţii care strivesc copilul de pe o zi pe alta, să se ţină cont că şi un copil poate ar trebui să muncească tot 8 ore pe zi cât munceşte un adult, nu mai mult.

Cred că o parte dintre soluţii, chiar dacă s-ar putea să nu vă placă răspunsul, numai că el vine din ce am experimentat, din ce am înţeles şi văzut până în acest moment şi din cultura mea de specialitate: o parte dintre soluţii ar trebui să se regăsească în programele şcolare. Cu discuţia asupra numărului de ore nu rezolvăm foarte mult. Problema numărului de ore rămâne una care se află la intersecţia intereselor elevului, cu interesele cadrului didactic, cu interesele societăţii – că trebuie să se regăsească în şcoală, mai ales la nivel de educaţie de bază, o serie de valori pe care şi le doreşte, chiar dacă nu le găsim noi aşa de clar exprimate nicăieri. Cu toate astea, trecând de povestea asta a numărului de ore, cred că toată încărcătura şi responsabilitatea ar trebui să fie luată în discuţie în momentul în care se proiectează programele şcolare. Dacă acolo complexitatea, numărul de concepte, aspectele de redundanţă vor prevala, cu siguranţă că vom avea un copil tot obosit, tot ajuns în situaţie de eşec, tot îndepărtat de şcoală.

De cine depinde, de fapt, ca să nu mai fie aşa?

De experţii care vor proiecta programele şcolare şi de profesorii din clasă, care ar trebui să discearnă între ce este esenţial şi ce nu este esenţial, între ce ar trebui să fie important. Dacă pe un profesor din clasă îl interesează doar disciplina lui şi importanţa lui ca statut pentru că reprezintă o anumită disciplină în relaţia cu elevul, va fi foarte grav. Dacă se uită însă şi la acel profil de formare, şi la ce competenţe ar trebui să aibă el, aşa cum scrie acolo, s-ar putea să se mai lămurească şi să înţeleagă că nu e nevoie de 15 concepte noi într-o zi, într-o lecţie – nu spun de la care disciplină, de la oricare dintre ele – pentru că de pe o zi pe alta copilul e depăşit, n-are cum să le asimileze, se va întâmpla ceva mecanic sau nu le va şti deloc. De toţi aceşti factori depinde, nu este unul mai responsabil decât altul. Cert este că indiferent dacă vom avea nişte documente bine scrise, bine articulate şi lăsăm deoparte componenta pregătirii profesorilor n-o să ajungem la nici un rezultat. Ele vor rămâne doar bine scrise, nişte intenţii bine formulate.

Efectul concret îl produce profesorul din clasă. Îl produc şi materialele de învăţare, materialele suport pe care elevii le vor avea şi profesorii le vor folosi sau nu, sau pe care profesorii vor fi capabili să le producă ei înşişi. Nici asta nu este exclus. Este posibil şi ar fi dezirabil pentru anul 2016.

Aş vrea să mai punctăm – am atins pasager acest subiect… probabil că o schimbare a programei dedicată educaţiei muzicale ar avea efect şi într-o calitate mai mare a orelor de muzică. Cum se poate schimba această programă, cine ar facilita această schimbare?

Evident, cei care se vor găsi în grupul de lucru care va proiecta programa pentru educaţie muzicală. În spate va trebui să se afle un mecanism de selecţie a acestor experţi, un mecanism de formare a acestor experţi, pentru că nici ei n-au mai proiectat o programă şcolară în conformitate cu planul acesta, cu profilul acesta de formare… sunt multe elemente de noutate pe care ar trebui să le ia în calcul. Dacă un asemenea expert îşi pune în faţă programa veche şi planul nou de învăţământ şi zice „a, aşa a fost… ce putem să mai facem”, nu rezolvăm nimic, pentru că vom regăsi foarte multe dintre elementele anterioare.

Dumneavoastră ce credeţi că ar trebui să studieze copilul dumneavoastră la şcoală? Ce să formeze el ca şi abilităţi muzicale? Să asculte, să cânte la un instrument, să cânte cu vocea, să cunoască notele? De fapt, ce e esenţial pentru educaţia muzicală în şcolile generale, nu în cele de specialitate?

Cred că elementul esenţial pe care ar trebui să i-l aducă unui elev educaţia muzicală este acea imersie în cultura muzicală şi să spunem că el ar putea să devină un receptor, un consumator al fenomenului cultural, care include şi muzica. Pe de altă parte, avem nevoie şi de personalităţi expresive, de oameni care să se exprime chiar dacă nu sunt talentaţi, chiar dacă nu au aptitudini, dar ei sunt capabili să se exprime într-o anumită direcţie din punct de vedere artistic, pentru că este o parte esenţială a dezvoltării noastre… exprimarea emoţiilor, exprimarea stărilor afective şi pentru asta educaţia muzicală ar trebui să creeze un context favorabil pentru toţi copiii, indiferent de dimensiunea aptitudinală. Că este prin aspecte instrumentale, aspecte vocale, audiţii ş.a.m.d. n-are importanţă, important este să se regăsească fiecare elev acolo, să nu fie exclus pentru că se face repetiţie la cor şi el îşi face temele la altă disciplină, să nu fie exclus pentru că el nu poate să compare un fragment muzical cu altul şi să spună diferenţele, că nu este capabil să scrie după dicteu şi tot aşa.

În contextul acesta, proiectul „Ascultă 5 minute de muzică clasică” cât este de oportun?

Cred că este valoros nu doar pentru elevi, chiar ar trebui să fie extins şi la adulţi. Cred că este foarte valoros şi cred că i-ar ajuta foarte mult. Sunt multe alte mijloace pentru că tocmai spuneaţi… suntem lipsiţi de mijloace, de suport… în schimb ştim din clasă povestea aceea cu telefonul mobil pe care profesorul îl interzice elevului. Poate să-i de şi o întrebuinţare valoroasă acelui telefon mobil, pentru că el este un mijloc media.

Dacă copiii vin la şcoală dintr-o familie în care nu se ascultă muzică sau se ascultă un anumit fel de muzică sau sunetul nu este ceva valorizat, valoros pentru contextul din care ei provin, e limpede că vor aduce cu ei această atitudine faţă de muzică. Dar la şcoală ar trebui să se întâmple ceva,  să-i ajute să-și schimbe percepţia asupra culturii, să nu-i fie ruşine că ascultă muzic clasică atunci când lângă el toţi ascultă manele. Se întâmplă asta. Pot să le fac în paralel, pot să-i atrag pe copii. Aţi zis că vreţi să sprijiniţi… cred că se pot aduce în prim plan nişte exemple de bună practică. Se pot crea nişte secvenţe cu profesori ca să se ilustreze cum fac ei.

Să sperăm că va ieşi bine până la urmă şi spre norocul copiilor, că până la urmă la ei ne gândim. O oră de muzică sau de arte plastice poate să facă diferenţa.