Arhivă : Interviuri Înapoi

Interviu cu violonistul și dirijorul Dmitri Sitkovetsky

Publicat: miercuri, 9 Septembrie 2015 , ora 14.02

La Ateneul Român, joi, 10 septembrie, de la ora 17.00, ne reîntâlnim cu maestrul Dmitri Sitkovetsky în dubla ipostază de violonist și dirijor al New European String Chamber Orchestra.


Maestre Dmitri Sitkovetsky, mai înainte de orice, mulțumesc pentru timpul luat pentru a da acest interviu publicului din România care vă cunoaște bine din precedentele participări în Festivalul Enescu. Amintirile cele mai recente sunt de la ediția a XXI-a de festival, cea din 2013…

Da, este vorba despre vizita mea din 2013, absolut fantastică, atunci când am interpretat un opus foarte rar cântat, Capriciul Român. Un adevărat concert de vioară în orchestrația lui Cornel Țăranu, după schițele lui George Enescu. Am cântat Capriciul în ultima seară de festival alături de Filarmonica Regală din Londra, dirijată de Cristian Mandeal. A fost o ocazie specială, pregătită îndelung de mine, fiind o premieră personală. Ultimele mele amintiri sunt legate de această seară din finalul unui festival fantastic, desfășurat într-o atmosferă specială.


Aceasta s-a întâmplat în 2013. Pentru concertul din septembrie 2015, reveniți la București ca dirijor într-un program Shchedrin, Maistorovici, Ceaikovski, Șostakovici. Să discutăm puțin această expunere sonoră care, sunt convinsă, are elementele ei de legătură…

Da! De fapt cu toți cei patru compozitori menționați, cu fiecare în parte, am o conexiune specială.

Rodion Shchedrin mi-a fost un foarte apropiat prieten, mi-a dedicat o serie întreagă de compoziții, deopotrivă ca violonist și dirijor, am fost foarte apropiați, cel puțin în ultimii 20 de ani. Este un creator al cărui limbaj muzical pot spune că-mi este foarte familiar. În privința lucrării pentru orchestră de coarde pe care o dirijez la București, o lucrare numită "Fotografii rusești", ea devoalează atât de multe fațete ale vieții rusești din ultimul secol, viziuni personale la Shchedrin care îmi par și mie foarte apropiate. Compoziția este gândită în patru părți, fiecare având un titlu distinct. Prima parte este construită în jurul staturii bunicului său, un preot rus ortodox care a trăit într-un vechi oraș numit "Aleksin", de aici și titlul părții. Urmează o piesă cu un nume hazliu, dar foarte relevant pentru cei care au locuit la Moscova în ani '50-'60 - "Cockroaches throughout Moscow". Al treilea titlu nu mai are nimic amuzant în el, trezind cu totul și cu totul alte amintiri - "Stalin-Cocktail", și în fine, ultima piesă aduce în prim plan alte sonorități foarte cunoscute rușilor care trimit la tradițiile gipsy, numindu-se "Evening Bells". Așadar, în aproximativ 20 de minute de muzică, ni se developează sonor viața rusească a secolului XX, când încă vorbeam despre Uniunea Sovietică.

În mare, eu însumi m-am gândit că întreg programul concertului de la București poate avea ca subtitlu numele lucrării lui Shchedrin - "Fotografii rusești" - pentru că următorul opus ceaikovskian, cu cele trei piese integrate lui, "Souvenir d'un lieu cher" pentru vioară și orchestră de coarde, oferă alte trei înfățișări muzicale ale vieții rusești de secol al XIX-lea, de astă dată.

Imediat după pauza de concert, se cântă, în primă audiție mondială, lucrarea violonistului și compozitorului Vlad Maistorovici numită "Concert Transilvan", care folosește teme românești din secolul XVII din codicele lui Ioan Căianu. O lucrare pentru vioară și ansamblu de coarde interpretată de un foarte bun violonist român, Eugen Țichindeleanu, câștigator al concursului Concursului Internațional "George Enescu" - ediția 2003, atunci când eu însumi am fost președintele juriului. Mă simt oarecum responsabil de lansarea lui violonistică, așa că sunt realmente fericit că alături de mine se întâmplă prima lui participare în Festivalul Enescu.

Cea mai mare piesă a programului de concert este cea care se cântă la final. Este vorba despre al treilea cvartet de coarde compus de Dmitri Șostakovici cu numărul de opus 73, pe care l-am orchestrat acum 25 de ani pentru orchestra pe care o dirijez la București. Lucrarea se numește acum Simfonia de coarde. Știți, am văzut-o recent pe văduva compozitorului, pe Irina Șostakovici, la Moscova. Dorindu-se lărgirea integrală a creației lui Dmitri și cu transcripțiile altor muzicieni, această simfonie (transcripție a cvartetului original) urmează să fie integrată seriei cu pricina. Se întâmplă așa la recomandarea doamnei Șostakovici, ceea ce pentru mine reprezintă o imensă onoare. De-a lungul carierei mele am interpretat mult Șostakovici, fie ca violonist, fie ca dirijor. Popularizarea muzicii lui, mai ales în anii '80 ai secolului trecut, îmi revine și mie, într-o oarecare măsură. I-am înregistrat conceretele violonistice, i le-am cântat în compania unor ansambluri fantastice. Muzica lui Șostakovici este muzica sufletului meu, este muzica devenirii mele pentru că am crescut în Moscova în anii lui Șostakovici.


Ajungând în acest punct al discuției, povestiți-ne despre copilăria dvs. muzicală. Mi-e imposibil să nu vă întreb cum a fost să creșteți în fosta Uniune Sovietică?

Muzical vorbind, am fost incredibil de norocos că m-am născut acolo. Dacă acum privesc înapoi, după ce am călătorit aproape peste tot în lume și am locuit mulți ani în afara Rusiei, trebuie să spun că acela era cel mai bun loc în care puteam crește muzical. În mijlocul celei mai selecte vieți culturale, în mod special, vieți muzicale rusești. Șostakovici era peste tot, iar eu am fost suficient de favorizat de soartă pentru a fi prezent la primele audiții mondiale ale ultimelor lui trei simfonii, cele cu numerele 13,14,15. I-am ascultat concertul nr. 2 pentru vioară și orchestră cu David Oistrach solist, sonata pentru vioară și pian cu Oistrach și Richter. Și apoi, nu era doar Șostakovici acolo, era un soi de pinacotecă cu figurile fantasticilor pedagogi ruși dar și ale interpreților care au marcat întregul secol și care cu toții locuiau la Moscova. Eu fiind fiul unor excepționali muzicieni, violonistul Julian Sitkovetsky și pianista Bella Davidovich, ambii aparținând elitei interpretative rusești, am avut șansa de a trăi în imediata apropiere a acestor artiști fabuloși.


Din cele spuse până acum putem fi tentați să credem că părinții au fost cei care v-au inspirat și îndrumat către o carieră de interpret?

Nu pot spune că ei și-au dorit neapărat asta. Tatăl meu a murit foarte tânăr, la 32 de ani, când eu aveam doar trei ani și jumătate. Atunci, e adevărat, familia și-a dorit foarte mult ca eu să merg mai departe cu vioara. Mama m-a prezentat profesorului Yuri Yankelevich, marele pedagog, întrebându-l dacă vrea să mă ia la clasa lui. I s-a răspuns sincer că, probabil, băiatului (adică mie) îi va fi extrem de dificil să ducă un nume atât de important pe mai departe, referindu-se evident la numele tatălui meu. După 6 luni de studiu cu asistentul lui Yankelevich, maestrul urma să dea sentința. Sistemul muzical în Rusia acelor timpuri era unul foarte serios, foarte drastic și profesionist, aplicabil copiilor de 5-6 ani. Și ceea ce mă bucură foarte mult este că el este menținut și acum în sistemul muzical central de la Moscova. Eu merg acolo pentru diferite master-class și constat că deși numele tuturor s-au schimbat, profesionalismul este același. Apoi, când ridici privirea către portretele de pe pereți, figurile oamenilor care au trecut pe acolo, conștientizezi că Moscova este adevăratul Olimp muzical al secolului XX. Îmi amintesc și acum examenul meu de admitere la Conservatorul moscovit, din vara anului 1972. Juriul era format, între alții, de David Oistrach, Leonid Kogan, Yuri Yankelevich…Era cel mai fantastic juriu din câte se puteau constitui vreodată la o competiție internațională. Și era vorba doar despre examenul de admitere. Așadar, nivelul era extraordinar. Atitudinea era una cu totul specială, muzica nu era profesia noastră, noi eram în serviciul muzicii, la standarde foarte înalte și într-o competiție extraordinară.


La standarde foarte înalte v-ați continuat cariera, mai apoi. Atâția compozitori au fost inspirați de arta dvs. în a vă scrie special lucrări muzicale. Sunt foarte curioasă să aflu însă, ce vă inspiră pe dvs. pentru a rămâne, așa cum spuneați, în serviciul muzicii?

Întotdeauna încerc să văd lucrurile din exterior, eu însumi fiind o persoană care se plictisește foarte, dar foarte ușor. Rutina pentru mine este ucigătoare. Nu cred că aș fi fost vreodată capabil să am o slujbă care să mă țină într-un loc opt ore pe zi. Nu pot sta în același loc. Pe de altă parte, nu trebuie să vă gândiți că muncesc mai puțin decât cei care au astfel de slujbe. Din contră, muncesc mai mult de 8 ore pe zi pentru că nu sunt, nici pe departe, un leneș. Munca mea este creativă și, așa cum vă închipuiți poate, este munca ce ajunge să te stăpânească. În muzică tentațiile sunt multiple și de multe ori nu le poți face față. În cazul meu, mai înainte de orice, mă îndrăgostesc de o anumită piesă muzicală, în general opusul la care lucrez în acel moment. Mă afund efectiv în lumea ei, o disec și o repun în matcă. O interpretez cu un apetit artistic insațiabil, notele sunt aceleași pe care, ca violonist ori dirijor, le-am interpretat de atâtea ori, dar interpretarea este mai mult despre spațiul dintre acele note, despre liniștea de acolo. Din spațiul invizibil de acolo vine inspirația mea. Apoi, sunt foarte preocupat să am propriul meu sound, ca dirijor și violonist. Ca interpret.


Să ne apropiem acum puțin de concertul dirijat în Festivalul Enescu vorbindu-ne despre cum apărut ideea înființării EUROPEAN STRING CHAMBER ORCHESTRA în 1990.

Era o perioadă extraordinară atunci. Rusia tocmai se deschisese iar eu puteam să revizitez locuri pe care le consideram interzise pe viață, pentru că atunci când am părăsit Rusia, am făcut-o cu un bilet dus, pierzând cetățenia, cu convingerea mea din 1977 că Uniunea Sovietică nu se va schimba în veci. Istoria ne-a contrazis pentru că, încă de la finele anilor '80, lucrurile începeau să se schimbe într-o anumită direcție. Eu însumi am putut călători acolo. În perioada aceea, conduceam artistic un festival în Finlanda, un fantastic laborator muzical pentru mine unde îmi prezentam toate transcripțiile camerale. Acolo și așa s-a născut ideea înființării unei orchestre de cameră care să combine, jumătate - jumătate, instrumentiști invitați de mine acolo din vestul european pentru a experimenta diferite proiecte sonore și instrumentiști proveniți din Rusia, reprezentând estul. În multe privințe acest ansamblu reflecta propria-mi poveste de viață. Eu însumi fiind produsul celor două ziduri. Aceasta a fost ideea mea, de a combina aceste calități. Rezultatul mi-a depășit așteptările. La vremea ceea, această orchestră reprezenta o adevărată revoluție, jumătate-jumătate combinați și stabiliți în Finlanda, țară care este atât de aproape de Rusia, dar aparține totuși Vestului.


Această Orchestră de cameră a Europei a fost întregită, cum spuneați, de muzicieni pe care personal i-ați invitat să vi se alăture. La rândul dvs, ca violonist și dirijor, ați colaborat cu atât de multe nume minunate ale scenei muzicale. Într-un joc al imaginației, mergând în istorie, care este interpretul cu care v-ar fi plăcut să cântați și de ce?

L-am întâlnit o singură dată pe Jascha Heifetz, nu am cântat însă niciodată pentru el și nici împreună cu el. A fost oricum fantastic doar că l-am întâlnit. Cu siguranță, ar fi fost fabulous pentru mine dacă am fi avut ocazia să cântăm împreună. El a fost idolul copilăriei mele. O plăcere nemărginită mi-ar fi provocat, de asemenea, o colaborare cu Fritz Kreisler și George Enescu. În opinia mea, cei trei sunt geniile incontestabile ale violonisticii mondiale. Căutând în istorie, îi găsesc pe Rahmaninov ori pe Toscanini. Aceștia sunt giganții. Și numai dacă ai avea posibilitatea de a le sta alături pentru o vreme, ar fi o oportunitate irepetabilă. Acesta este în fapt și sfatul pe care l-aș da tinerilor interpreți. Acela de a petrece cât mai mult timp în apropierea unor maeștri adevărați. Spun asta pentru sunt atât de multe lucruri pe care nu le poți afla niciodată pe băncile școlii, ci în contact direct cu artiștii adevărați. Sunt atât de multe amănunte care țin mult de faptele de viață, sunt acele momente care fac trecerea de la normal la scenă. Vă pot da aici un exemplu personal. V-am vorbit mai devreme despre legătura mea de prietenie cu Rodion Shchedrin a cărui parteneră de viață a fost Maia Plisețkaia, dispărută din nefericire în mai, anul acesta. Ei bine, am fost foarte norocos să le fiu prieten amândurora. Personal am dirijat în multe rânduri Suita Carmen a cărui muzică a fost scrisă de Shchedrin special pentru ea. La multe reprezentații Maia era prezentă în sală, la final invitând-o pe scenă. Nu mai dansa atunci, vă închipuiți, însă mișcările mâinilor ei făceau mai mult decât un balet pe scenă. Și nu exagerez cu nimic. Din momentul în care își părăsea locul din sală și până ajungea pe scenă pentru a saluta publicul, pierdea 20-30 de ani. Întinerea acolo, pe loc. Or lucrurile aceastea nu le poți învăța din auzite, lucrurile acestea trebuie văzute și simțite. Nu era nevoie să lucrezi cu ea pe scenă, vârsta nu-i mai permitea asta, dar puteai să-i vorbeși, să-ți vorbească, s-o auzi povestind despre cariera ei. Asta ar trebui să caute tinerii artiști.


Ați vorbit mult despre interpreți, maeștri, compozitori. Cum rămâne însă cu publicul. Cum se schimbă el? Putem vorbi acum despre o criză a publicului de muzică clasică?

În unele privințe, publicul este același. În alte privințe publicul se schimbă și asta pentru că viețile noastre se schimbă atât de mult. În zilele noastre suntem atât de mult condiționați de tehnologie încât e imposibil să nu se întâmple schimbarea. Știți că acum, în timp ce vă dau acest interviu, am putea privi în streaming-live concursul Ceaikovski? Ieri chiar mi-am recunoscut o cunoștință în public, la ceremonia de deschidere. Acum 10, 20 de ani vă gândeați însă la așa ceva? Vă imaginați că, fără să-ți părăsești măcar camera, vei putea fi parte a acestei competiții. La fel, în Australia fiind, poți vedea spectacolele de operă din Europa. În același timp însă, cred că legătura directă, impactul imediat, este esențial. Or tocmai pentru aceasta noi trebuie să ne străduim și mai mult. Pentru a ne face concertele cu adevărat speciale, pentru ca publicul să le aleagă pentru o seară petrecută în sala de concert și nu în fotoliul de acasă, mașină, pe i-pad, i-phone ș.a. Acolo este vorba mai mult despre un soi de muzică wallpaper, care nu-ți solicită atenția 100%, muzica este de backround. În sala de concert se întâmplă altfel. În definitiv sunt două tipuri de public. Trebuie să acceptăm asta. În sala de concert însă, concentrarea este alta și trebuie să fim capabili să captăm atenția publicului.


La finalul interviului, imaginați-vă că aveți în față un potențial spectator al concertului din Festivalul Enescu, o persoană care nu este foartă acomodată cu limbajul muzical dar care vrea să se lase convisă, prin vorbele dvs., să vină la concert? Ce i-ați spune?

Veți avea parte de o experiență unică ce vă va îmbogăți trăirile și asta tocmai pentru că nu știți nimic despre program. Intrați într-o sală în care trebuie doar să lăsați tăcerea să vă cuprindă, apoi muzica va vorbi direct inimii. Prin intermediul oamenilor de pe scenă, muzica va spune povești fără vorbe. Așadar, dacă ratați acest regal al sunetelor și al emoțiilor, pierdeți cel mai bun lucru pe care civilizația noastră l-a creat!


Interviu realizat de Corina Rădoi