În 16 februarie 2015 solistul Concertului op. 35 în Re major pentru vioară şi orchestră de Piotr Ilici Ceaikovski a fost, la complexul Bozar din Bruxelles, Valeriy Sokolov. A doua zi după prezenţa sa foarte bună alături de Orchestra Filarmonicii din Bruxelles dirijată de Michel Tabachnik - cronica o puteţi găsi la secţiunea dedicată de pe site-ul nostru - am realizat un interviu cu artistul ucrainean. L-am întrebat mai întâi care este legătura sa cu concertul lui Ceaikovski.

Valeriy Sokolov: Relaţia mea personală cu acest compozitor este foarte specială pentru că muzica lui aparţine chiar zonei geografice de unde vin eu însumi. Simt că mă apropii din ce în ce mai mult, fie la nivelul raţional, fie la cel al sensibilităţii atât de lirismul, cât şi de cultura care îi sunt specifice. Ceaikovski este un compozitor renumit, aşa că poate nu ar trebui să vorbesc despre el şi despre mine în aceeaşi frază, totuşi mă străduiesc de fiecare dată să-i exprim bine spiritul, sentimentele şi bineînţeles stilul. Consider că este ceva foarte important - pentru mine există numai două variante, ori cânţi bine Ceaikovski, ori îl cânţi foarte prost. Ceea ce apare în partitură e una, trebuie însă să înţelegi şi ce a vrut să spună, şi cum a făcut-o.

Aşadar căutarea detaliilor ascunse este ceea ce face ca o singură muzică să fie alta la fiecare interpretare? De exemplu, cântaţi în această lună concertul lui Ceaikovski în repetate rânduri. Ce se schimbă de la o seară la alta?

Este vorba de un proces de recreare, sau de reevaluare, care te face să mergi înainte; importantă mai este şi folosirea experienţei concertului trecut, pe care o transferi asupra următorului, şi aşa mai departe. Cu timpul începi să observi din ce în ce mai multe lucruri în partitură, constaţi apoi şi faptul că partitura devine mai transparentă, şi poţi să te foloseşti de unele amănunte într-un anume fel - fizic, mental, în fine prin tot ceea ce ţine de interpretare. Începi să gândeşti dincolo de o simplă execuţie tehnică bună, şi atunci capeţi şi tu rezultate superioare. Orchestra şi cu tine sunteţi fiecare un mecanism diferit; cere timp să legi aceste mecanisme într-unul singur şi să creezi împreună o muzică cu sens, dar produsul final merită tot efortul.

Aţi vorbit despre rezultate bune; vi s-a întâmplat însă vreodată să refuzaţi să mai cântaţi o anumită lucrare?

Nu, eu în general nu am un temperament atât de radical. Vă pot da un exemplu - dacă trebuie să studiez de unul singur, fără cadrul sonor al partenerilor, vioara a doua într-o piesă camerală care durează o oră, să zicem, şi care este dificilă, complicată, o pot lăsa deoparte, însă doar o vreme. Tot ceea ce cânt într-un anumit moment îmi place.

Ce vă face să alegeţi un nou repertoriu?

Circumstanţele pot varia: pur şi simplu îmi place foarte mult lucrarea respectivă, sau învăţ o piesă nouă pentru un proiect special. Ca interpret, trăieşti într-un anume circuit - podiumul şi în afara lui. Dar trebuie ca viaţa dintre concerte să te motiveze să cânţi bine şi să evoluezi permanent. Sunt de părere că este necesar ca un interpret să poată avea mereu o perspectivă cât mai largă asupra muzicii, să se dezvolte cât mai mult ca personalitate, ca artist, în afara activităţii sale concertistice. Dacă găseşti o piesă care îţi place trebuie să o studiezi mult, să o aprofundezi, chiar dacă nu o faci cu scopul de a o cânta pentru public. Este bine să fii mereu capabil să cânţi marile concerte - Şostakovici, Mendelssohn, fără a avea pentru ele o dată fixă. E complicat de făcut asta atunci când ai un program de turneu foarte încărcat, din cauza marii presiuni pe care o ai şi a aşteptărilor ridicate pe care le au ceilalţi de la tine, pentru că o nouă muzică trebuie să fie expresia personalităţii tale, nu doar "un alt concert" în lista ta de lucrări.

Există vreun sfat pe care l-aţi primit şi care v-a ajutat să vă dezvoltaţi, să vă formaţi personalitatea aşa cum o aveţi în acest moment?

Am primit şi continui să primesc sfaturi de la muzicieni pe care îi respect, atât profesori de vioară, cât şi interpreţi în general. Însă le sunt recunoscător în mod special profesorilor mei - în acest moment studiez cu Boris Kuschnir la Viena, pe care îl admir enorm şi care este un pedagog minunat. Eu înclin să separ tehnica violonistică de interpretarea artistică, şi cred că nu neapărat aceeaşi persoană trebuie să ofere îndrumări în aceste direcţii; ele sunt legate, dar sunt şi părţi distincte ale procesului muzical. Cred că inspiraţia este una, iar tehnica, posibilitatea fizică de a realiza la un nivel foarte bun ceea ce îţi spune inspiraţia, este cu totul altceva. Uneori ai prea mult dintr-una şi prea puţin dintr-alta! Eu caut un echilibru între cele două, şi de aceea mă folosesc din plin de toate sfaturile pe care le primesc şi care mă ajută să devin mai bun.

Dar dumneavoastră ce nu i-aţi sfătui pe tinerii violonişti să facă?

Din nou, nu aş fi atât de tranşant, totuşi aş spune că în timpurile pe care le trăim - nu avem acces la trecut, şi nu ştiu ce va aduce viitorul, dar ştim cum arată prezentul - muzica clasică este şi ea o industrie; sunt mulţi interpreţi celebri, foarte activi, cărora li se face în permanenţă foarte mult marketing. Trebuie ca totul să aibă la bază o pregătire foarte îndelungată şi foarte riguroasă, nu trebuie să alegi o carieră de violonist doar pentru faptul că îţi poate aduce succes. Important este şi ceea ce-ţi doreşti să obţii de fapt - dar, desigur, fiecare muzician este educat într-un anumit tip de mediu. Eu sunt absolvent al şcolii Menuhin, şi cum vorbim acum pentru Radio România trebuie să amintesc de influenţa muzicii şi personalităţii lui George Enescu asupra mea, vin aşadar cu un anume bagaj. Pentru mine funcţionează anumite lucruri, pentru alţii, cu totul altele. Ceea ce cred că este valabil pentru toată lumea ar fi că marii dirijori şi orchestrele foarte bune evaluează pozitiv faptul că un solist este întru totul convins de ceea ce face şi, de asemenea, că poate aborda un repertoriu divers şi interesant. Profesiunea noastră este foarte subiectivă, nu poţi spune exact ce e bine şi ce e greşit, dar totuşi a avea o pregătire tehnică foarte bună şi a fi flexibil contează foarte mult.

Aţi câştigat Concursul Enescu în 2005, când încă nu împliniserăţi 20 de ani, aţi obţinut şi premiul pentru cea mai bună interpretare a unei sonate de Enescu ca şi premiul Fundaţiei Enescu. Aţi înregistrat apoi sonata respectivă, a III-a "în caracter popular românesc". Ce relaţie aveţi cu George Enescu, aşadar?

Enescu a jucat un rol foarte important în viaţa mea de până acum, iar prin faptul că am studiat la şcoala care poartă numele unuia din celebrii lui elevi, Yehudi Menuhin, simt că fac parte, într-un fel, dintr-o genealogie minunată de muzicieni! Totuşi împart mai degrabă o istorie cu România şi artiştii săi de astăzi decât cu Enescu însuşi. Muzica lui este extraordinară, am făcut o înregistrare bună cu Sonata a III-a, o voi cânta, ca şi pe a doua, în stagiunile viitoare, dar acum mă concentrez pe relaţia cu activitatea muzicală românească a prezentului. Am în România prieteni foarte buni, ca şi foşti colegi de la şcoala Menuhin - de exemplu compozitorul Vlad Maistorovici, cu care sunt prieten de multă vreme - şi în acest fel mi-am dat seama că în România atitudinea faţă de muzica clasică, faţă de interpretare şi faţă de compoziţie este extrem de serioasă, iar muzicienii sunt intelectuali şi foarte cultivaţi. Revenind, aş rezuma de fapt personalitatea lui George Enescu afirmând că el a fost, pur şi simplu, una din cele mai mari figuri ale secolului trecut. Ce aş mai putea eu adăuga?