Pianista Dana Borşan este vineri, 7 noiembrie 2014, solista Orchestrei Naţionale Radio în Concertul nr. 1 în si bemol minor de Piotr Ilici Ceaikovski, iar în partea a doua publicul din Sala Radio este invitat să asculte Simfonia a II-a în Re major de Johannes Brahms. Despre programul din această seară ne vorbeşte dirijorul ansamblului simfonic mare al radioului - Martin Panteleev.

Sunteţi la a doua colaborare cu Orchestra Naţională Radio. Cum decurge aceasta?

Orchestra s-a schimbat foarte mult în ultimul an din punct de vedere al relaţionărilor din cadrul ansamblului. Se simte efortul depus de Tiberiu Soare. Ca dirijor, auzi imediat un lucru bine făcut. Anul trecut doar i-am cunoscut, acum continuăm dialogul început la concertul precedent. E o relaţie armonioasă.

Din punctul dumneavoastră de vedere, care este particularitatea muzicienilor români?

Sunt foarte interesanţi. Se remarcă printr-un sunet special - la graniţa dintre şcoala germană şi cea slavă. Colaborarea cu muzicienii români este una deosebită; interpretările lor se schimbă datorită acestui aspect. Mă bucură acest lucru pentru că am dirijat Simfonia a II-a de Brahms în faţa mai multor orchestre şi de această dată simt un alt angajament, altă emoţie şi foarte multă forţă. E nevoie de acest lucru la Brahms. Aştept cu interes concertul din această seară.

Interpretaţi în această seară Ceaikovski şi Brahms. De ce aţi ales muzica acestor compozitori?

E un program romantic şi foarte cunoscut de către ascultători. Ambele lucrări sunt printre cele mai reprezentative pentru perioada de creaţie respectivă şi pentru compozitorii lor. O văd ca pe o competiţie între Ceaikovski şi Brahms. E drept, dintotdeauna a fost aşa când vorbim despre cei doi. Ceaikovski a spus în repetate rânduri că temele lui Brahms nu sunt suficient de inspirate. Nu sunt de acord cu această afirmaţie, în special în cazul celei de-a II-a Simfonii, în special partea a II-a, care este extrem de descriptivă. Sunt doi compozitori speciali pe care îi apreciez.

Cum apreciaţi dialogul cu Dana Borşan?

Din punctul meu de vedere, se detaşează de restul soliştilor care abordează acest concert. Toţi vor să-şi arate tehnica, toţi îl cântă într-un tempo cât mai rapid. Apreciez viziunea ei moderată şi din punct de vedere al nuanţelor, mai ales la început. Sunt sigur că va fi o interpretare foarte bună.

Cum aţi început cariera dirijorală?

De foarte mic îmi doream să dirijez. La 9 ani cântam într-o orchestră şi mă fascina dirijorul; lucram atunci foarte mult cu Svilen Simeonov. Foarte multă vreme nu am ştiut exact care e menirea dirijorului. Am înţeles la 16 ani când am început să iau lecţii de dirijat şi apoi la facultate. La 22 de ani am primit primele invitaţii de a dirija în Germania. Justus Frantz mi-a dat această şansă; mă cunoştea din ansamblurile în care am activat. Chiar şi acum vorbim foarte mult despre această meserie. Au urmat concertele la Sofia, Londra, Berlin. Mi se pare incredibil; am momente când sunt pe scenă şi mă întreb dacă e adevărat ceea ce mi se întâmplă. Întotdeauna mi-am dorit să dirijez, am crezut că o pot face şi tot ceea ce fac acum mi se pare un cadou. E drept că investesc foarte multă energie, dar totul se întoarce însutit. Arta ne ocupă o bună parte din viaţă, dar ne-o îmbunătăţeşte constant.

Aţi vorbit despre relaţia cu Justus Frantz. Vă amintiţi primul lucru pe care vi l-a spus?

Eram concertmaistru în orchestra pe care o dirija. Făceam Carmina Burana şi am îndrăznit să-i sugerez să bată diferit o măsură. Mi-a spus să arăt orchestrei exact ceea ce vreau. Nu a renunţat şi am ajuns la pupitru în faţa unui cor de 100 de oameni şi a unei orchestre mari, am dirijat un fragment din Carmina Burana şi ei au răspuns la ceea ce le-am propus. Justus Frantz le-a spus atunci celor prezenţi că nu mă voi opri niciodată din dirijat.