Nikolaj Znaider este nu doar unul dintre cei mai apreciaţi violonişti contemporani, dar şi unul dintre cei mai flexibili artişti ai generaţiei sale, fiind în acelaşi timp un talentat solist, dirijor şi interpret de muzică de cameră. În 25 septembrie 2014 vom avea ocazia să-l ascultăm la Bucureşti, în Festivalul RADIRO, alături de Orchestra Simfonică a Radiodifuziunii din Stuttgart şi dirijorul Stéphane Denève, de care îl leagă nu doar o frumoasă relaţie profesională, ci şi o prietenie apropiată. Nikolaj Znaider va interpreta Concertul nr.2 pentru vioară şi orchestră de Bartók, iar programul va fi completat de Simfonia a IV-a în mi minor de Brahms.

Are în permanenţă o agendă plină, dar a avut plăcerea de a-şi face loc în ea şi de un interviu pentru Radio România Muzical. Ne-a vorbit despre începuturile carierei sale violonistice şi dirijorale, despre vizitele anterioare în România, despre muzicienii care l-au influenţat, despre proiecte viitoare şi nu numai.

Reveniţi în România, o ţară pe care aţi vizitat-o anterior atât ca violonist, dar şi ca dirijor. De fapt, chiar aţi debutat la conducerea Orchestrei Simfonice din Londra aici, la Bucureşti, în 2011. Ce vă amintiţi despre acest moment şi despre România?

A fost un moment foarte fericit! Alături de Orchestra Simfonică din Londra am urcat pe scenă de foarte multe ori ca violonist, deci nu a fost o noutate din acest punct de vedere. Dar va fi întotdeauna un moment special, după acest concert au urmat multe alte apariţii la pupitrul acestui ansamblu şi îmi voi aminti mereu locul în care acest debut a avut loc, aşa se întâmplă de fapt cu toate evenimentele importante din viaţă. Îmi amintesc foarte bine Bucureştiul pentru căldura oamenilor şi pasiunea cu care primesc muzica. Nu se întâmplă întotdeauna ca muzician să simţi că ceea ce faci este într-adevăr important pentru oameni. Şi acest lucru m-a mişcat în ambele mele vizite de până acum în România.

De această dată cântaţi la Bucureşti alături de Orchestra Radiodifuziunii din Stuttgart şi Stéphane Denève, dirijorul şef al ansamblului. Nici aceasta nu este o premieră. Prin ce este specială această orchestră şi ce apreciaţi cel mai mult la cel care o conduce?

Este o instituţie minunată în lumea muzicală germană şi internaţională, este foarte cunoscută printre iubitorii muzicii pentru o serie de video-uri pe care le-au făcut, cred că în anii '70, cu mari dirijori la repetiţii. Pentru melomani şi pentru cei care studiază dirijatul este minunat să-i vezi pe Carlos Kleiber, Sergiu Celibidache - marele dumneavoastră dirijor, Erich Leinsdorf şi alţi renumiţi muzicieni repetând alături de Orchestra Radio din Stuttgart. Acestea sunt imagini care vor rămâne pentru totdeauna. Iar astăzi, orchestra şi-a păstrat acea extraordinară sensibilitate romantică germană a sunetului, care a fost, să spunem, îmbogăţită - pentru că l-au avut pe Sir Roger Norrington ca director muzical timp de 10 ani, iar el le-a dat şi o perspectivă diferită. De aceea aş spune că este, din experienţa mea, o orchestră foarte flexibilă, cu atât mai mult acum, cu Stéphane Denève la conducere, pe care îl admir foarte mult şi suntem de asemenea prieteni apropiaţi. Cred că există o simbioză deosebită între el şi ansamblu, dar şi între mine şi el. Este un muzician şi un om generos şi abia aştept să fim din nou pe scenă împreună.

Cum aţi primit invitaţia de a participa la Festivalul RADIRO?

Programul face parte dintr-un turneu, iar când ni s-a spus că vom merge şi în România am fost foarte bucuros, am multe amintiri frumoase de acolo.

Cum vi se pare ideea de a organiza un Festival dedicat Orchestrelor Radio?

Este o idee minunată! Dintr-un motiv sau altul, unora dintre managerii muzicali nu li se pare "sexy", cred că aşa se exprimă, cuvântul radio folosit în titlu. Se preferă filarmonică, simfonică, deoarece cuvântul radio li se pare unora că nu ar fi destul de prestigios. Desigur, este o prostie, pentru că ştim bine că unele dintre cele mai mari orchestre din lume sunt orchestre radio. Aşadar cred că este o idee extraordinară să alături într-un festival câteva ansambluri radio care îşi reprezintă ţările din care provin.

Aţi ales să interpretaţi Concertul nr.2 pentru vioară şi orchestră de Béla Bartók, o lucrare pe care aţi abordat-o pentru prima dată în 2010. Care este viziunea dumneavoastră asupra acestei partituri?

Este o lucrare interesantă, aş spune una dintre capodoperele literaturii violonistice ale secolului XX. În ea, Bartók reuşeşte să realizeze o simbioză perfectă între tehnica clasică, să spunem, de compoziţie şi elemente folclorice. Aceste două paliere aproape nu se pot distinge, ceea ce face ca lucrarea să fie foarte specială. O poţi asculta pe mai multe niveluri şi asta mi se pare cea mai mare şi cea mai interesantă provocare - un opus care se desfăşoară astfel vorbeşte simultan mai multor categorii de oameni. Bartók reuşeşte să realizeze acest aspect aproape ca nimeni altul.

Aţi afirmat că atunci când cântaţi cu orchestra gândiţi în termeni de muzică de cameră.

Cred că atunci când studiezi nu doar ce revine viorii, ci muzica în general, îţi dai seama că vioara este doar o parte, desigur, de multe ori - spre exemplu într-un concert pentru vioară - cea mai importantă, dar nu tot timpul. Când înţelegi asta, restul vine natural. Prin perspectiva muzicii de cameră înţeleg că trebuie să fim atenţi întotdeauna la ce se întâmplă la celelalte instrumente, trebuie să înţelegem şi celelalte voci melodice, nu doar pe a noastră. Cred că este greşit să gândim aşa doar în muzica de cameră, acest lucru trebuie avut în vedere permanent. Orice muzică am interpreta, ansamblul poate funcţiona doar dacă înţelegem că suntem parte dintr-un întreg.

Ştim cu toţii că aveţi de asemenea o carieră de succes ca dirijor şi ultima dată când v-am urmărit în România, la Festivalul Enescu din 2011, eraţi la pupitru. Aşa că v-aş întreba cum lucraţi acum sub bagheta unui alt dirijor? Vă gândiţi adesea în acest timp la propriul mod de a aborda acea lucrare?

De când am început să dirijez la rândul meu am devenit mult mai îngăduitor atunci când cânt, mult mai tolerant şi la fel cu alţi solişti, atunci când dirijez. Acum, când dirijez un violonist ştiu cât de greu este şi empatizez mult mai bine cu el. Înainte de a începe să dirijez, poate că nu-i simpatizam îndeajuns pe cei care făceau asta, dar acum lucrurile s-au schimbat, pentru că ştiu de asemenea că nu-i uşor. Am devenit mult mai răbdător.

Cum aţi început de fapt să dirijaţi şi cum aţi ajuns să aveţi prin asta o a doua carieră?

S-a întâmplat în mod natural, pornind de la studiul unui număr din ce în ce mai mare de lucrări. De exemplu, trebuia să mă pregătesc pentru o înregistrare a Concertului de Beethoven şi m-am gândit că eu cunosc acest concert şi că de fapt trebuie să găsesc un alt mod de a înţelege această muzică. Aşa că am început să ascult şi să analizez simfoniile. La fel, încercând să-l înţeleg pe Mozart am început să-i descopăr operele. Aşadar, prin lărgirea orizonturilor mele am început să conştientizez existenţa unor repertorii magnifice. De aici a pornit nevoia mea de a dirija, acum mai mult de 10 ani, când mi-am spus că trebuie să fac asta!

Dar violonistul Nikolaj Znaider, cum s-a îndrăgostit el de acest instrument?

Se pare, nu-mi amintesc însă asta, că la aproximativ un an după ce începusem să cânt la vioară l-am văzut la televizor pe Itzhak Perlman şi asta m-a făcut să vreau într-adevăr să devin violonist. M-am îndrăgostit de sunetul viorii, apoi de repertoriul scris pentru acest instrument, a fost pentru toată copilăria şi adolescenţa mea cea mai mare pasiune. Sunt îndrăgostit de puterea expresivă a viorii, care nu poate fi găsită exact în acelaşi fel la niciun alt instrument. Câteodată, după câteva săptămâni în care nu concertez, atunci când mă întorc la vioară sunt încă surprins şi mişcat de puterea acestui instrument.

Apoi, la vârsta de 21 ani aţi câştigat Concursul "Regina Elisabeta". Ce s-a schimbat după acest triumf?

Multe s-au schimbat. Este un concurs mare şi a avut imediat efect din punct de vedere al concertelor şi ofertelor de management. Mi s-au deschis multe porţi şi cred că acela a fost momentul în care cariera mea a luat avânt. Nu poţi anticipa ce se va întâmpla într-un concurs sau după acesta, aşadar cred că motivul principal pentru care trebuie să participi este pentru a te dezvolta, pentru a încerca să te provoci. Acesta cred că este scopul important, restul poate fi un bonus.

Şi dacă am ajuns la subiectul formării, care sunt marii muzicieni care v-au influenţat?

Referindu-ne strict la violonişti, un mare idol al meu a fost Perlman şi apoi, la fel ca pentru fiecare violonist, Heifetz, pe care când îl descoperi îţi dai seama că nimic nu va mai fi la fel, el este violonistul suprem. Cred că influenţa cea mai mare este în primii ani, pentru că apoi vei deveni, la modul ideal, independent în gândire muzicală şi gust. Am fost foarte norocos ca tânăr interpret să am mentori care m-au inspirat. Unul dintre ei este Daniel Barenboim, un altul Sir Colin Davis. În feluri diferite, fiecare dintre ei a avut un efect profund asupra mea, din punct de vedere uman şi muzical. Cred că în general în viaţă, dacă ajungem la oamenii care ne inspiră şi ei ne ghidează cu experienţa lor suntem norocoşi, suntem mai bogaţi. Iar eu le sunt recunoscător tuturor celor care m-au ajutat.

La rândul dumneavoastră sunteţi pasionat de educarea tinerilor muzicieni.

Cred că după un anumit stadiu al vieţii, în muzică şi nu numai, în viaţa noastră devin importante şi alte lucruri. În final, indiferent de religia căreia îi aparţinem, trebuie să fim cu toţii de acord că viaţa aici, pe Pământ, are un sfârşit. Cu cât înaintezi în vârstă, cu atât devine important nu ceea ce ai realizat pentru tine, ci ceea ce poţi lăsa în urma ta. Cea mai bună modalitate este de a lăsa ceva pentru copii şi tineri. Dacă putem împărtăşi experienţele noastre, învăţătura acumulată de-a lungul anilor, cred că rezultă o mare satisfacţie. Nu este un act de generozitate, ci de împlinire proprie.

Aveţi o agendă plină, ne puteţi spune care sunt câteva dintre angajamentele dumneavoastră următoare?

Toamna aceasta este foarte interesantă pentru că, pentru prima dată în ultimii ani, voi cânta mai mult decât voi dirija. Cu Orchestra Gewandhaus din Leipzig şi Riccardo Chailly avem un turneu în S.U.A, două concerte la Viena, apoi am o înregistrare a Concertelor de Sibelius şi Ceaikovski cu Orchestra Radiodifuziunii Bavareze. Am de cântat un repertoriu vast al literaturii violonistice într-o perioadă scurtă de timp. Cred că este vorba despre 6 concerte în 3-4 săptămâni, ceea ce îmi aminteşte de cum era viaţa mea acum 10 ani, înainte de a mă apuca să şi dirijez. Dar îmi face plăcere. Sigur, am şi de dirijat, Simfonii de Mahler cu Orchestra Simfonică din Londra, spectacole de operă la Teatrul Mariinsky, aşadar voi avea un program foarte aglomerat.

Ceea ce mă face să vă întreb dacă mai aveţi şi timp liber. Dacă da, care sunt activităţile dumneavoastră preferate?

Acum nu prea am timp liber, pentru că am doi copii mici, dintre care unul are doar câteva săptămâni şi acum viaţa arată diferit. Dar pot să vă spun lucrurile de care mi-e dor. Să stau o oră relaxat citind o carte şi să fac mai mult sport. Acestea sunt activităţile pentru care mi-ar plăcea să am mai mult timp.