… compozitorul a scris în ea cea mai dificilă partitură pentru pian din extraordinara sa muzică de cameră, dar odată intrată în repertoriu se transformă într-o neîntreruptă sursă de satisfacţie.»

- pianistul german Thomas Duis îşi exprimă admiraţia faţă de felul în care Enescu a compus pentru instrumentul cu claviatură şi faţă de creaţia sa în general şi vorbeşte despre importanţa muzicii de cameră în evoluţia tinerilor interpreţi ca şi despre colaborarea cu violonistul alături de care prezintă în Festivalul Enescu Sonata a III-a "în caracter popular românesc". Thomas Duis a putut fi ascultat alături de orchestre, în recitaluri sau în concerte camerale pe cinci continente şi este profesor la Universitatea de Muzică din Saarbrücken, instituţie al cărei rector a fost timp de opt ani.

Cântaţi la pian într-un program de sonate pentru vioară. Are pianul un rol secundar în literatura pentru vioară?

Absolut deloc! Dacă ne gândim la Beethoven sau la Brahms vedem imediat că titulatura aleasă de ei este mereu "sonate pentru pian şi vioară". Şi în programul pe care îl interpretăm astăzi - Enescu, Vièrne, Debussy - pianul are o partitură dificilă, uneori este chiar protagonist. Este vorba de un parteneriat între cele două instrumente.

Aţi participat la numeroase concursuri - la Concursul Artur Rubinstein de la Tel Aviv aţi obţinut locul al II-lea în condiţiile în care locul I nu s-a acordat - sunteţi acum profesor şi elevii dumneavoastră se bucură de succes în competiţii. Consideraţi înscrierea la astfel de manifestări obligatorie pentru dezvoltarea artistică a tinerilor?

Probabil că nu are o importanţă atât de mare în ceea ce priveşte îmbunătăţirea calităţii unui muzician, dar în acest fel el câştigă experienţă, şi pentru că astăzi sunt mulţi tineri foarte buni este deosebit de greu să-ţi faci o carieră, să obţii angajamente pentru concerte, dacă nu ai în curriculum vitae premii la concursuri. Astăzi competiţiile sunt, din nefericire aş spune, mai importante decât în trecut.

Susţineţi la Bucureşti un concert cameral. Ce loc ocupă muzica de cameră în activitatea dumneavoastră, Thomas Duis?

Am început prin a fi solist de orchestră, apoi m-am concentrat pe creaţia pentru pian solo, dar din totdeauna am interpretat şi lucrări camerale. Mi-am dat seama că acest tip de a face muzică este extrem de important pentru devenirea unui tânăr pianist - şi, bineînţeles, este o formă de muzică în care te simţi nemaipomenit de bine! Îmi place foarte mult şi de fiecare dată când mi s-a oferit posibilitatea de a o aborda, am acceptat cu mare bucurie. În Laurent Albrecht Breuninger am găsit un violonist excelent, noi colaborăm cu mare plăcere, comunicăm unul cu altul şi lucrăm împreună foarte bine. Prin el am descoperit mari compozitori - l-am descoperit de exemplu pe Enescu şi chiar am înregistrat împreună integrala lucrărilor pentru vioară şi pian, sau violă şi pian. Este aşadar o colaborare muzicală din care am numai de câştigat.

Aţi făcut deci cunoştinţă cu Enescu prin intermediul colegului dumneavoastră?

Da. Desigur că ştiam de el, auzisem câteva din lucrările sale, ştiam că este un compozitor extraordinar, un violonist şi un pianist minunat, în plus era şi dirijor - Enescu a fost o personalitate uimitoare, prodigioasă. Mi s-a părut foarte bună propunerea lui Laurent Albrecht Breuninger de a face integrala pieselor pentru vioară, respectiv violă şi pian - sunt foarte bucuros că s-a ivit această ocazie, muzica de cameră a lui Enescu mi se pare extraordinară.

Sonata a III-a pentru vioară şi pian este scrisă "în caracter popular românesc". Cunoşteaţi cumva muzica tradiţională românească sau aţi auzit, prin această sonată, pentru prima oară astfel de sonorităţi, Thomas Duis?

Mai auzisem ceva muzică populară românească, da, şi mai ales am fost foarte bucuros când am constatat că la Universitatea de Muzică din Saarbrücken avem câţiva studenţi români, pentru că am putut vorbi cu ei despre muzica dumneavoastră, am profitat de cunoştinţele lor. Cred că este foarte important să ai contact cu oameni care ştiu mult despre stilul, mentalitatea, cultura în cadrul cărora se petrece, să zic aşa, această muzică. Şi trebuie să mai adaug faptul că Sonata a III-a "în caracter popular românesc" conţinea cea mai dificilă partitură pentru pian din creaţia camerală a lui Enescu.

Aţi avut de depăşit ceva obstacole în această sonată, sau în muzica lui Enescu în general?

Lucrurile diferă de la caz la caz. Să zicem că unele din lucrările sale sunt mai romantice, altele mai puţin. Uneori este suficient să te uiţi doar la partitură şi îţi dai seama că muzica este scrisă în aşa fel încât îţi va fi uşor să o înveţi într-un timp foarte scurt. Sonata a III-a face parte din categoria celor dificile - din punct de vedere al scriiturii pentru pian, al ritmurilor, este greu s-o asamblezi, să pui pianul alături de vioară, mai trebuie să creezi atmosfera corectă. Este o lucrare splendidă şi odată ce te-ai apucat să o cânţi, nu te vei mai opri - asta mi se pare extraordinar, uneori îţi spui, în raport cu o muzică, "acum o las deoparte şi cânt altceva", dar la Enescu nici nu se pune problema să vrei o pauză.

Am aflat de la violonistul Laurent Albrecht Breuninger că în cadrul recitalului din Festivalul Enescu interpretaţi pentru prima dată în public Sonata a 3-a în caracter popular românesc.

Într-adevăr aşa este - şi faptul că noi cântăm această sonată în Festivalul Enescu, un eveniment muzical celebru, este un lucru foarte serios şi reprezintă o onoare pentru noi.