De ce acest titlu: teatrul orgii?

Orga este ea în sine ca o scenă, mai mult ca oricare alt instrument. Ea poate fi "reinventată" sau redescoperită. În viziunea mea, orga are foarte puţin de-a face cu tradiţia istorică a acestui instrument, atât de mult legată de biserică. Este mai degrabă o entitate istorică, teatrală, care se poate reformula - mă refer la o orgă mare. În viziunea mea este nevoie de a gândi dincolo de tradiţie, de o "tabula rasa" în aşa fel încât organistul să fie eliberat de moştenirea manierelor precedente de tratare a instrumentului, încât să îşi poată găsi propria sa muzică - aşa cum încerc eu să fac.

De aceea poate s-a spus că vizaţi o "revoluţie" în arta organistică!

Poate că acesta a fost unul dintre motive!!!

Cum v-aţi descrie singur? Vă întreb pentru că am găsit în cronicile unora dintre concertele pe care le-aţi prezentat atribute atât de diferite: de la copil minune la virtuoso matur, show-man, dar şi revoluţionar ca tehnică sau aranjamente interpretative…

Mi-e greu să mă cataloghez în asemenea cuvinte. Simt că fac ceva absolut necesar acum. Rolul meu este să transform în realitate sonoră ceva ce nu s-a mai făcut, să le ofer oamenilor ceva ce nu au ascultat încă sau, poate, despre care nici măcar nu au auzit că există!

Acest mod de explorare a universului muzical poate fi considerat o reflectare a unor aspecte legate de cultura americană actuală?

Nu aş formula astfel. Nu cred că ceea ce fac eu are vreo conotaţie naţionalistă, americană sau non-americană; nu cred că o asemenea manieră de abordare artistică vine din optica unei naţiuni, ci din cea a unui individ. Sunt şi artişti din alte zone care gândesc astfel. Există poate în cultura americană unele aspecte care încurajează o asemenea abordare sau care stimulează individul să inventeze ceva dincolo de tradiţie. Există - de pildă - în cultura americană tendinţe care amestecă în mod firesc diferite tipuri de muzică şi acesta este un spaţiu din care mă simt mândru că fac parte: un exemplu în acest sens ar fi că prima lucrare aşa zis clasică pe care am interpretat-o a fost Ragtime de Scott Joplin! Este ceva chiar simbolic pentru că Scott Joplin însuşi a traversat cu dezinvoltură graniţele (nu a fost de fapt nici un compozitor tocmai "clasic" dar nici unul într-adevăr de jazz, a ocupat de fapt un loc aparte în istoria muzicii americare) şi acesta a fost primul meu contact direct cu o muzică pe care o iubesc foarte mult.

Aţi cântat însă şi Chopin şi Musorgski, aţi realizat aranjamente pentru orgă după partiturile lor. Vă simţiţi undeva mai... "acasă" sau căutaţi să vă redescoperiţi în fiecare ipostază?

Nu încerc neapărat să mă redescopăr pe mine în fiecare partitură, ci mai degrabă să explorez o lucrare şi să prezint ceea ce este mai important acolo din punctul meu de vedere, pentru mine. Poate că ar fi mai simplu să spun doar că - de exemplu - muzica pe care o selectez pentru programele recitalurilor mele este doar cea care într-adevăr îmi place, care mă atrage pe mine şi pe care simt că trebuie să o aduc în lumea mea! Orga are un loc al ei special, bizar, determinat de legăturile ei cu biserica, de tehnologia caracteristică ei, de istoria ei îndelungată... Din aceste cauze dar şi datorită altor factori este necesar să reinventez (până la un anume nivel) muzica pe care vreau să o interpretez. Ca artist, cazul meu este cumva ironic: deşi am cântat toată literatura scrisă pentru orgă de Bach, Franck, Liszt şi aşa mai departe, oricât de mult iubesc aceste lucrări ele nu au constituit niciodată muzica mea preferată ...Nu în maniera în care o reprezintă creaţia altor compozitori pe care îi cânt (cum sunt Rahmaninov, Medtner, Godovski, Percy Grainger şi mulţi alţii) muzica de film, jazz-ul şi, desigur, improvizaţia care are o semnificaţie foarte importantă pentru mine. Deci, concepţia mea porneşte de la o anumită muzică şi apoi îmi pun problema de a face ca orga să i se potrivească.

Sunteţi catalogat adesea ca "Show-man". Consideraţi că Muzica are şi o componentă vizuală?

De fapt n-aş şti să definesc ce înseamnă un show-man. Conceptul în sine mi se pare anacronistic deoarece implică (prin chiar existenţa sa) că muzica nu ar fi altfel un show (un spectacol) ceea ce - categoric - este! Eu cred cu certitudine că muzica are şi o componentă vizuală. Atunci când catalogăm pe cineva Show-man de fapt îi estompăm din calităţile sale de muzician, parcă îl considerăm mai puţin... artist, ceea ce mi se pare complet eronat!

Anul trecut aţi fost distins cu premiul Leonard Bernstein. Ce reprezintă acesta?

Păi... este vorba despre un trofeu din sticlă, de 10 cm înălţime, de aşezat pe un raft. Dar presupun că nu asta vă interesează! Pentru mine înseamnă foarte mult nu ca premiu în sine, ci pentru că Leonard Bernstein a fost un mare personaj din punctul meu de vedere, una dintre cele mai importante personalităţi muzicale şi pedagogice ale secolului XX. Ceea ce el ne-a dăruit ca muzicieni şi acele drumuri către care ne-a călăuzit pentru a explora singuri constituie un imbold extrem de puternic. Iată de ce m-am simţit foarte onorat de un asemenea premiu.

A fost experienţa anilor la Julliard School of Music o întâlnire cu tradiţia sau mai degrabă o ispită de a sparge tiparele ei?

Nu aş numi experienţa de la Julliard chiar ...tradiţională; în general un asemenea context ne motivează să descoperim singuri ceea ce înseamnă de fapt tradiţia. Cam asta mi s-a întâmplat şi mie acolo (mai mult sau mai puţin). Am încercat să absorb cât mai mult din aspectele tradiţionale, dar şi să îmi dezvolt modul personal de a privi această moştenire muzicală în aşa fel încât să îmi pot contura o viaţă muzicală proprie. Dintr-o astfel de perspectivă la Julliard mi-am putut dezvolta abilităţile.

În cazul meu se poate vorbi despre preluarea unor tradiţii şi altfel: tradiţia interpretului care oferă un spectacol în sine, tradiţia celui care este şi compozitor şi virtuoz şi improvizator, autor de aranjamente şi transcripţii, cam cum a fost Liszt dar şi mulţi alţii. A vorbi despre tradiţie implică şi multe dimensiuni relative: depinde la ce aspecte ne referim.

Ce urmăriţi atunci când vă adresaţi publicului, ce vă mulţumeşte în reacţiile acestuia?

N-aş putea să spun că sunt întotdeauna încântat. Şi cred că nici ascultătorii nu sunt întotdeauna mulţumiţi de muzica mea!!! Am crezut mereu că cele mai profunde şi mai benefice experienţe artistice sunt cele complexe în plan emoţional. Desigur că mă străduiesc să îmi onorez publicul - nu am nimic împotriva unui auditoriu care să se declare mulţumit la final, să aplaude - dar aş vrea să îl slujesc oferindu-i o experienţă emoţională cât mai bogată, mai complexă: uneori agreabilă, alteori profundă, câteodată generatoare de reflecţii, alteori doar distractivă, cât mai multe aspecte care, până la urmă (pe parcursul unui ceas şi jumătate) să îl facă pe ascultător să se gândească, să simtă ce înseamnă viaţa, ce înseamnă el ca persoană...

În afară de muzică, ce vă pasionează, ce vă preocupă?

Moda, desigur! Un stil evident personal prin care încerci să transformi viaţa într-o formă de artă - este un obicei al meu şi pot spune că acesta (cam ca şi muzica) este un lucru pe care nu am ales realmente să îl fac (desigur, îmi face plăcere!), ci pe care simt că trebuie să îl practic, mă preocupă şi o fac cu mare bucurie. Este o altă formă de exprimare.