«Mi se pare foarte firesc ca noi, italienii, să avem propria noastră abordare interpretativă diferită faţă de austrieci, olandezi sau cei din nordul continentului; cred în această varietate dar, în paralel, cred că ideea de a accede, de a cunoaşte stiluri diferite poate conduce la o extraordinară îmbogăţire a discursului. Trebuie întotdeauna să admirăm, să respectăm maniera de a cânta a celorlalţi căci în fiecare opţiune există un anumit mister, o anume fascinaţie.

Nu cred deloc că noi, italienii, suntem singurii buni interpreţi ai muzicii italiene, consider că sunt versiuni Vivaldi foarte interesante realizate şi de italieni, dar şi de englezi sau de austrieci. Cum pe vremea lui Vivaldi muzica era exportată peste tot şi fiecare o interpreta pe baza propriului său bagaj cultural cred că şi noi trebuie să fim toleranţi şi să acceptăm variante diferite asupra creaţiilor aceluiaşi compozitor.

Ce mi se pare extraordinar astăzi este faptul că publicul are acces la atât de multe posibilităţi de a cunoaşte muzica lui Vivaldi cântată şi de italieni dar şi de englezi, germani sau francezi. Muzica este un limbaj cu adevărat universal şi nu trebuie încătuşată în mentalităţi.» - Fabio Biondi, violonist şi dirijor

Ansamblul Europa Galante a fost numit "un Ferrari al interpretării Muzicii Barocului Italian". Să fie oare o trimitere la calitatea remarcabilă dar şi la tehnica deosebită a acestei formaţii?

Este în mod evident un compliment căci înseamnă că orchestra este apreciată; mă face însă să râd căci este un fel de metaforă care te face să te gândeşti la o calitate foarte înaltă şi - pe de altă parte - se referă, sper eu şi la această preocupare permanentă de a cerceta, de a investiga, de a deveni în fiecare zi mai buni. În meseria noastră suntem datori să ne perfecţionăm continuu, să căutăm acele modalităţi de a ne îmbogăţi zestrea de cunoştinţe. Probabil că de aceea a fost făcută o asemenea comparaţie cu Ferrari - o maşină care aduce mereu modificări, care încearcă să fie an de an mai bună şi pentru care se fac cercetări în acest sens. Trăim într-o lume destul de dură, în care totul se schimbă foarte rapid.

Căutaţi un model anume sau un stil cât mai aproape de autenticitatea epocii?

Este o cercetare destul de profundă. Toată lumea se referă la Baroc folosind termenul "autentic", dar acesta implică de fapt un proces de "formalizare" foarte dificil astăzi. Condiţiile de audiţie, societatea s-a schimbat foarte mult din secolele 17 - 18 până în zilele noastre şi nu putem refuza să fim oameni moderni. Cred că mai mult decât autenticitatea importantă este bogăţia unui vocabular, în primul rând de natură "fonică" - se cântă pe instrumente de epocă, se caută reproducerea unui anumit timbru, a unei estetici a epocii dar ceea ce agită foarte mult această lume a reevaluării barocului este accesul la informaţii extrem de interesante, din ce în ce mai bogate mai ales despre limbajul vremii. Avem modele, avem informaţii care detronează anumite clişee. Totul se schimbă continuu şi se caută un anumit stil, înţeles ca o manieră de interpretare îmbogăţită mereu prin noi informaţii şi care, în primul rând, trebuie să servească muzica. Este ceva foarte important: să respecţi muzica, să iubeşti acest repertoriu, să încerci să cânţi paginile fiecărei epoci, fiecărui stil, fiecărei şcoli, fiecărei zone geografice relevând ascultătorului acele atribute care conturează diferenţele culturale dintre o ţară şi o alta, dintre toate acele şcoli despre care se aminteşte în istoria muzicii.

Ştiu că aţi efectuat cercetări asupra partiturilor lui Vivaldi la Manchester, la Dresda, la Torino. Ce a adus contactul cu aceste manuscrise în maniera de interpretare a muzicii lui Vivaldi ?

Cercetarea manuscriselor reprezintă o parte indispensabilă a muncii noastre. Cred că trebuie să rămânem mereu legaţi de acest aspect al activităţii. Manuscrisele, bibliotecile sunt extrem de importante: ne oferă contactul cu materialul muzical în sine, cu partiturile epocii respective. De exemplu, în unele manuscrise ale lui Vivaldi - şi mă refer la scriitura pentru violină - poţi găsi chiar (din când în când) notaţii ale digitaţiei folosite de Vivaldi însuşi sau de elevi ai săi, ceea ce ne spune mult despre ce fel de timbru a dorit să fie auzit, despre poziţia utilizată pentru anumite pasaje. În paralel, în biblioteci putem găsi şi manuscrise apropiate de şcoala vivaldiană realizate de alţi compozitori, oferindu-ne, de asemenea, informaţii relevante cum ar fi tempo-ul (metronomic), orchestraţia, frazarea muzicii. Vedeţi, eu cred că în abordarea actuală a muzicii baroce este foarte periculoasă ideea că prin cercetările noastre suntem meniţi să distrugem o anumită rutină modernă: cea a anilor 1960 - '70, când oamenii obişnuiau să cânte - mai mult sau mai puţin - cumva "egal" toată muzica. Astăzi, Muzica Barocă riscă sa fie o "rutină" contrară, bazată pe un fel de clişeu: o cercetare prea puţin sistematizată. Analiza manuscriselor ne ajută foarte mult să diferenţiem, să reuşim să reliefăm acele atribute definitorii pentru fiecare autor, epocă sau stil; ne permite să înlăturăm cât de cât această "rutină barocă" şi să demonstrăm că - de exemplu - chiar în cazul lui Vivaldi, de-a lungul vieţii sale au existat modificări ale limbajului componistic. Putem astăzi să conturăm elemente specifice pentru lucrări scrise de Vivaldi în perioada tinereţii sau a maturităţii, pentru partituri destinate Veneţiei sau Romei.

Presupun că asemenea studii sunt foarte utile pentru apropierea de maniera specifică de ornamentare, pentru nuanţarea caracterului improvizatoric solicitat adesea de o astfel de creaţie...

Aveţi dreptate. Este un aspect indispensabil. Ornamentaţia face parte integrantă din această muzică, mai ales când se vorbeşte despre Vivaldi, despre Veneţia, despre acest areal geografic în care improvizaţia constituia un element definitoriu pentru recunoaşterea autorului, interpretului. Dar tocmai din acest motiv a abuza de ornamentare în muzica ce nu presupunea o asemenea abordare poate fi o eroare. Vă dau un exemplu: improvizaţia debordantă, narcisistă, cu referire la personalitatea vivaldiană nu trebuie folosită la fel în cazul lui Corelli sau al altor autori din alte zone ale Italiei, unde se practica un alt stil de ornamentaţie muzicală.

Interpretaţi şi pagini concertante dar şi partituri de operă scrise de Vivaldi. Există apropieri dar şi diferenţieri!

Cazul Vivaldi este unul foarte deosebit. E drept că a fost (nu de puţine ori) criticat de contemporani pentru scriitura sa vocală prea asemănătoare celei pentru violină. Cred că este adevărat în mare măsură. Dar Vivaldi a fost un om de teatru şi maniera sa componistică în planul operei a fost foarte interesantă ceea ce face ca interpretarea acestor partituri să fie una plină de satisfacţii. Însă trebuie să fim şi critici recunoscând că scriitura sa pentru voce este uneori "otrăvită" de această cunoaştere excelentă a viorii ceea ce face ca liniile vocale să fie câteodată foarte solicitante pentru cântăreţi, fiind considerate prea violonistice! Apar dificultăţi de natură tehnică ce pot fi depăşite prin alegerea unor tempo-uri corecte şi, uneori, prin modalităţi de "umanizare" a scriiturii.

Veniţi din Palermo, dar aţi studiat şi la Viena. Aţi corelat probabil aceste două tipologii de şcoală instrumentală: italiană şi austriacă?

Desigur. Cred că este unul dintre aspectele interesante ale vieţii unui muzician. Cred cu fermitate că aspectele culturale în care te naşti sunt foarte importante. Astfel, aş putea spune că sunt cumva împotriva globalizării. Consider că fiecare personalitate din domeniul artei în general (şi nu numai al muzicii) trebuie să demonstreze o anumită relaţie cu propria sa cultură. Mi se pare foarte firesc ca noi, italienii, să avem propria noastră abordare interpretativă diferită faţă de austrieci, olandezi sau cei din nordul continentului; cred în această varietate dar, în paralel, cred că ideea de a accede, de a cunoaşte stiluri diferite poate conduce la o extraordinară îmbogăţire a discursului. Trebuie întotdeauna să admirăm, să respectăm maniera de a cânta a celorlalţi căci în fiecare opţiune există un anumit mister, o anume fascinaţie.

Cântaţi pe o violină Andrea Guarneri din 1686. Mulţi afirmă că Guarneri are un sunet mult mai plin, mai bogat faţă de fineţea violinelor Stradivari!

Da, se spune în mod frecvent aşa. Vedeţi, eu consider că sunetul este un concept foarte personal. Este adevărat că instrumentele ne ajută enorm, având până la urmă şi ele o personalitate a lor dar cred că sunetul este în primul rând al nostru, fiind determinat mai ales de obiectivele interpretului. Vă povestesc o istorioară foarte nostimă referitoare la unul dintre marii violonişti ai deceniilor trecute: Jascha Heifetz. Cineva i s-a adresat: Maestro, am avut ocazia să ascultăm sonoritatea extraordinară a instrumentului dumneavoastră, sunetul acestui Stradivari este fenomenal, are un caracter extraordinar! Atunci Jasha Heifetz a luat vioara în mână, a dus-o la urechea sa, a stat puţin şi apoi a replicat: "e ceva bizar, eu nu aud nimic"!