De ce muzică românească pe noul CD al ansamblului The Philharmonics?

Pentru că iubim muzica românească și pentru că are un specific aparte. De exemplu, Rapsodia română nr.1 de George Enescu este o lucrare fascinantă. Am ascultat-o în interpretarea lui Sergiu Celibidache și astfel am descoperit în înregistrarea postată pe youtube, unde el conduce Orchestra Filarmonicii George Enescu, una dintre cele mai bune interpretări care există. Am vrut să recreăm aceeași stare și în interpretarea micului nostru ansamblu, să împletim stilul de interpretare al muzicii populare cu cel al muzicii clasice și am vrut să abordăm în mod potrivit muzica populară românească, pe care o iubim. De aceea, chiar în mijlocul Rapsodiei române, am pus și un moment de improvizație, "Ciocârlia", tocmai pentru că este o piesă populară specială. În ceea ce privește "Horia mărțișorului" de Grigoraș Dinicu, ea a fost interpretată de violoniști faimoși; eu însumi am interpretat-o, a fost una dintre primele piese pe care le-am cântat când eram copil. Am iubit-o foarte mult atunci și iată, peste ani, mi-am spus că trebuie să o cântăm din nou. Chiar și televiziunea austriacă a considerat că trebuie să ne facă un spot video folosind această lucrare. Pe internet puteți găsi minunate interpretări ale acestei hore de Grigoraș Diniciu. În ceea ce-l privește pe Enescu, el este un compozitor fascinant, a fost și profesorul lui Yehudi Menuhin. Știm multe despre el, a fost un artist universal, cânta la fel de bine la vioară și la pian. I-am cântat câteva dintre lucrările simfonice și opera "Oedipe", fantastică, aceasta din urmă. Muzica românească, deci, ne-a fascinat, de aceea am hotărât să o includem pe discul nostru.

Care este specificul muzicii populare românești? Ce o individualizează?

Pentru un muzician care cântă mai ales muzică clasică, ceea ce ne-a atras atenția în primul rând a fost ritmul, foarte divers, uneori aproape imposibil de notat. De exemplu, în prima lucrare de pe disc, un potpuriu de teme provenind din țările care alcătuiau cândva Imperiul Austro-Ungar, este de asemenea o temă românească de horă pe care ne-a fost foarte greu să o punem pe hârtie. Acolo, am ascultat și mai curând am încercat să imităm originalul. Și apoi, mai este haina armonică pe care o poate îmbrăca muzica populară românească, foarte diferită și care nu seamănă cu nimic altceva. De asemenea, multe alte lucrări muzicale străine au fost inspirate de muzica populară românească, ca de exemplu muzica klezmer care are multe elemente românești și mă gândesc și la tehnica specială a lăutarilor țigani, la Ion Miu și Iordache. Avem și țambalul care a dat atâția interpreți de valoare. De la toți aceștia, interpreții de muzică clasică pot învăța mult.

Unde v-ați petrecut copilăria, atunci când cântați Grigoraș Dinicu?

Am crescut în Slovacia, fosta Cehoslovacia, într-o familie de unguri. Era deci o tradiție să ascultăm muzică maghiară și atunci am ascultat și muzică românească. Pe ambele le-am regăsit în muzica lui Bartok sau a altor compozitori care au cules muzică populară maghiară și românească. Când eram un tânăr student am cântat Duetele pentru viori de Bela Bartok, în care se regăsesc multe și minunate teme populare românești. În copilărie, aveam prieteni care iubeau și altceva decât muzica clasică, adică muzică populară, de exemplu, klezmer, muzică țigănească, tango, dar mai ales jazz. Părinții mei sunt de altfel interpreți de jazz. Așa că am avut mereu acces la un spectru mai larg al muzicii și am încercat să mă las inspirat de cât mai multe direcții, iar asta ne-a și dat ceva înapoi. De exemplu, când am cântat la balul Filarmonicii din Viena, marea soprană Angela Gheorghiu era acolo și ne-a plăcut foarte mult pe noi, cei de la The Philharmonics. Ne-am gândit atunci să facem ceva împreună. Ea a cântat cu noi, ceea ce a fost, desigur, o mare onoare, ei i-a făcut plăcere că am inclus muzica românească printre celelalte piese din repertoriul nostru și i-a plăcut modul în care o interpretam. Cred că publicul român va aprecia modul în care încercăm să păstrăm savoarea inițială a muzicii populare, combinată cu mijloacele specifice muzicii clasice: sonoritatea, frazarea care de fapt sunt emblema Orchestrei Filarmonicii din Viena. Deci, sper că publicului român îi va plăcea discul nostru și sper de asemenea să venim să cântăm în România.

Cântați foarte bine muzica românească de pe acest CD. Am crezut că ați avut pe cineva român care v-a sfătuit cum să o faceți...

De fapt, nu. De exemplu, dacă ascultați Concertul pentru vioară și orchestră de Ceaikovski interpretat de Oistrah, Concertul de Brahms cu violonistul Henryk Szeryng, sau oricare altă înregistrare de referință, este imposibil să nu reții ceva din specificul acestor modele și să nu ajungi să imiți ceva. Cred că pur și simplu ascultând, am încercat să redăm întocmai, așa cum se întâmplă și la jazz. Eu nu sunt violonist de jazz, doar iubesc jazzul, dar al doilea violonist este cu adevărat unul de jazz, așa cum este și pianistul, care însă, de pe altă parte, a câștigat premii la concursul Liszt și a cântat la Carnegie Hall. În general, combinația aceasta între obișnuit și neobișnuit în repertoriile noastre mi se pare foarte interesantă. Desigur că-i iubim pe Mozart, Șostakovici și Mahler, Brahms și Puccini pentru că ei reprezintă practic viața noastră. Ne place să cântăm și într-un ansamblu mare cum este Filarmonica din Viena, dar iubim și aventura din cadrul ansamblului nostru, The Philharmonics. Cred că atunci când asculți o muzică pe care o apreciezi, automat, încerci ca interpret să ajungi la esența ei. De exemplu, am cântat și cu Bobby McFerrin. Avea un concert la Viena, în cadrul festivalului de jazz, auzise de ansamblul nostru și ne-a invitat să cântăm împreună. Dar nu am avut deloc timp de repetiții. Vorbisem doar care sunt piesele pe care să le abordăm și în ce tonalități sunt ele. Iar pe scenă, totul a ieșit minunat, publicul ne-a ovaționat. Am cântat și la Dresda, și la Mariinski și avem concerte cu abonament la Konzerthaus din Viena. La început, oamenilor nu le prea venea să exprime faptul că le plăcea foarte mult ceea ce auzeau, dar apoi, și-au dat drumul și au început să aplaude ca și cum ar fi fost la un concert rock. Cred că la orice concert încercăm să ne relaxăm complet și să combinăm inspirația personală cu muzica interpretată, ceea ce se află în contrast cu viața noastră obișnuită de muzicieni clasici - iar asta ne place mult.

Pe acest CD avem însă muzică clasică, poate altfel de muzică clasică. Cred că astfel de CD-uri fac un serviciu muzicii clasice în sine.

Ştiți, au existat lucruri care ne-au inspirat, așa cum a fost proiectul cu cei 3 tenori: Pavarotti, Domingo, Carreras, și ei au fost niște aventurieri care nu au cântat doar muzică clasică, dar aranjată într-un minunat stil clasic. Nu am vrut să cântăm crossover: adică un artist pop care cântă Puccini, nu este ceva ce apreciem foarte mult. Cred însă că opusul merge foarte bine. Și mai trebuie spus că toți muzicienii din The Philharmonics vor să se simtă bine când cântă. Pe acest disc apar și doi cântăreți, soprana Patricia Petitbon și tenorul Piotr Beczala, care cântă lucrări cunoscute de milioane de oameni. Sunt sigur că acest disc îi va face pe cei care îl ascultă, să ia apoi și un CD cu Mozart, Beethoven sau Brahms, tocmai pentru că au aflat cât de minunată poate să fie muzica clasică. Unul dintre scopurile noastre este să apropiem oamenii de muzica clasică, și putem face asta prin apropierea dintre muzica clasică și alte genuri minunate.

Veți avea un turneu pentru promovarea acestui CD. Unde veți cânta?

La începutul lunii octombrie vom cânta în Coreea, apoi mergem la Tokyo, la minunata Suntory Hall, după aceea avem multe concerte în Germania: Munchen, Berlin și Dresda. La Dresda îl vom avea invitat special pe Thomas Hampson. Când a fost la Viena ultima dată, Thomas Hampson a apărut în "Traviata" - noi aveam un concert în același timp la Konzerthaus. După ce a terminat de cântat în "Traviata", pur și simplu a venit și a cântat alături de noi un bis, o piesă de Cole Porter. Vom avea concerte și în Brazilia, Chile. În Europa, Riccardo Muti ne-a solicitat din nou la festivalul de la Ravenna.

Sunt foarte curioasă: cum vă privesc colegii din Filarmonica din Viena, pe voi, cei din The Philharmonics?

Știu despre acei colegi care ne plac, pentru că-i văd la concertele noastre, câteodată chiar își aranjează programul între ei, cumpără bilete și vin la concertele noastre. Sunt sigur că sunt şi colegi care nu sunt de acord cu ceea ce facem noi: dar nu am auzit nimic concret vreodată și e în firea lucrurilor să fii invidiat dacă ai multe concerte, dacă ai succes, dacă lucrezi cu o casă de discuri precum Deutsche Grammophon. Deci sunt oameni care iubesc ceea ce facem, ne susțin. Există o tradiție la Filarmonica din Viena ca cei din orchestră să cânte și în ansambluri de cameră. Și cred că acest lucru ajută orchestra în sine, pentru că dacă ești un bun interpret de muzică de cameră, ai concerte regulate, înseamnă și că ești într-o formă bună, studiezi, iar asta este bine și pentru orchestră. Oamenii care studiază și sunt în formă creează o orchestră mai bună. Sigur că de sute de ani se cântă în ansambluri de cameră clasice: trio-uri, cvintete, septete; cred că acest mod nou de a face muzică de cameră este foarte proaspăt și reconfortant. Acum trei ani am hotărât împreună cu Odon Racz să facem ceva nou, să renunțăm la vechile formule de muzică de cameră, să nu mai cântăm doar la balurile operei și la concertele de Anul Nou. De la început, artiști mari ca Riccardo Mutti și Valery Gergiev ne-au apreciat. Valery Gergiev ne-a invitat la Festivalul său "Nopți albe" la Sankt Petersburg pentru a treia oară. Placido Domingo vrea să cânte cu noi. Deci ne simțim acceptați și apreciați de mari artiști, ceea ce ne dă confirmarea faptului că facem bine ceea ce facem, mai mult entuziasm și putere de a merge mai departe.

Ați făcut parte din Orchestra Filarmonicii din Viena acum doi ani, când a venit la Festivalul Enescu?

Nu, din păcate. Pentru turnee, orchestra se împarte în două, iar atunci, planificarea a fost ca eu să rămân la Viena. Nu am fost niciodată în România, dar sper ca asta să se schimbe.

Iar colegii dvs. de la The Philharmonics?

Violoncelistul este și managerul de turneu al orchestrei, deci el a fost la București. Ştiți, noi cântăm mult și ca soliști. Daniel Ottensamer, clarinetistul, este laureatul multor concursuri și cântă regulat ca solist. Eu însumi am înregistrat integrala Capriciilor de Paganini. Valery Gergiev m-a invitat să cânt Concertul nr.2 de Bela Bartok alături de Orchestra Teatrului Mariinski, am avut concerte solo și la Musikverein din Viena. Experiența de a cânta într-o orchestră mare ca cea a Filarmonicii din Viena, altă dată în compania unor mari soliști, când cântăm la Opera de stat din Viena, apoi de a fi soliști și în cele din urmă, de a ne simți bine într-un ansamblu ca The Philharmonics este o combinație perfectă.

Deci rezumând, ați descoperit muzica populară românească din înregistrări...

Da, din înregistrări. De fapt, al doilea violonist, Roman Janoska, a întâlnit niște muzicieni români, din zona sfere muzicii populare. Este prieten și cu un interpret român la țambal cu care a și cântat. Deci există totuși o influență. Iar Odon Racz vine dintr-o familie de la Budapesta și a cunoscut mulți artiști români. Mi-aș fi dorit să fi fost un membru mai vechi al orchestrei; colegii mei își amintesc de concertele cu Sergiu Celibidache, de experiența de a interpreta cu el simfoniile de Bruckner, de cum adânceau fiecare detaliu al muzicii. Mai mulți membri ai orchestrei au contacte cu muzicieni români. Cred că acest CD de la Deutsche Grammophon expune acum foarte bine la nivel internațional muzica pe care o cuprinde, pentru un public larg aflat practic în toată lumea. Sunt fericit că am decis să includem lucrările românești pe acest CD și aș fi foarte fericit să ajungem să le prezentăm și publicului din România. Titlul discului cred că cuprinde un paradox: Oblivion, ceva vechi, ceva uitat. De fapt, prin acest CD, noi ne dorim tocmai ca lumea să nu uite niciodată de această muzică. Cuprinde și lucrări care poate nu sunt atât de bine cunoscute, ca Berceuse de Godard, pe care cîntăreții din vechime, de exemplu, Caruso, obișnuiau să o cânte. Sunt și lucrări minunate ca Dansul macabru de Camille Saint Saens care nu este cântat prea des la Viena de Filarmonică, nu am mai abordat această lucrare de mulți, mulți ani. Toate aceste lucrări vin din perioada romantică târzie, din perioada sfârșitului de secol 19, începutului de secol XX, perioada finalului Imperiului Austro Ungar, epoca în care s-a anticipat și muzica noua a secolului XX, dar și epoca în muzica care plăcea publicului. Am ales ca titlu tangoul lui Piazzolla, Oblivion, care a strâns în jurul său și restul programului.

Ansamblul The Philharmonics a obţinut un disc de aur pentru vânzările record ale precedentului lor album, "Fascination"; cred că şi discul "Oblivion" se va bucura de acelaşi succes.

Îl puteţi asculta la Radio România Muzical luni, 8 iulie, de la ora 20, în cadrul emisiunii "Music box". Sau puteţi reasculta oricând această emisiune pe site-ul campaniei "Votează discul de muzică clasică al anului 2013" de pe pagina www.romania-muzical.ro, unde de altfel puteţi da note şi comenta noul disc al ansamblului "The Philharmonics".

Albumul va fi disponibil şi în România, în magazinele de specialitate (de exemplu Librăriile Humanitas) sau pe site-ul www.getmusic.ro. Pentru fişiere audio, accesaţi www.itunes.com.