Am avut privilegiul de a asista la un recital susţinut de celebrul violoncelist Mischa Maiski şi de fiica sa, pianista Lili Maiski, în cadrul Festivalului de la Dresda. Pe scena Semperoper, în 24 mai 2010, cei doi au propus un program alcătuit exclusiv din lucrări ruse - miniaturi de Glinka, Rimski Korsakov, Rubinstein, Ceaikovski, Rahmaninov, dar şi Sonata op.40 de Dmitri Şostakovici.

Evident, programul a fost ales în concordanţă cu tema Festivalului de la Dresda - Rusia. Însă pentru cei care nu cunosc aspecte biografice legate de Mischa Maiski, cel care în 1970 a fost închis de comunişti pe motive politice, aceasta este o temă dureroasă, aşa că prima întrebare a venit firesc.

Care este adevărata Rusie, Rusia fiind tema Festivalului de la Dresda din 2010, ţara care v-a trimis la închisoare din motive politice sau ţara lui Ceaikovski, Rahmaninov, compozitorii pe care i-aţi interpretat în recitalul pe care l-aţi susţinut la Dresda în 24 mai 2010?

Mischa: Este o întrebare dificilă. Pentru mine, pentru că sunt muzician, muzică rusă îmi rămâne foarte aproape de inimă, de fapt, la fel ca muzica rusă, cea franceză sau oricare altă muzică, dar când cânt Rahmaninov, Ceaikovski sau Şostakovici, mă simt total absorbit de această muzică, deci într-adevăr, aici este adevărata Rusie, sufletul şi spiritul ruseşti care răzbat din această muzică.

Care este repertoriul dumneavoastră preferat? Aţi înregistrat multă muzică rusă, dar cântaţi şi mult Bach…

Mischa: Da, desigur. Vedeţi, pentru mine, lucrarea preferată este cea pe care o cânt în următorul recital; când cânt Şostakovici, este clar compozitorul meu preferat, dar când cânt Bach, nu-mi pot imagina muzică mai mare decât aceasta. Când cânt Rahmaninov simt în acelaşi fel, dar şi în cazul lui Brahms, Schubert, Dvorak. Nu poţi compara, toată această muzică este unică, fiecare lucrare în parte.

Este prima oară când v-am ascultat cântând alături de fiica dumneavoastră. O întrebare pentru amîndoi: cum este să cântaţi în familie, din punct de vedere al tatălui, din punct de vedere al copilului?

Mischa: Pentru mine, în orice caz, este un vis devenit realitate. Încă dinainte de a se naşte Lili, visam la acest lucru.

Putem vorbi despre autoritatea tatălui ?

Mischa: Este vorba despre autoritatea muzicii. Noi doar facem tot posibilul să împărtăşim cu publicul bucuria, dragostea şi frumuseţea muzicii. Este foarte simplu…

Lili: Nu cred că autoritatea are prea multe de a face cu muzica….

Mă gândeam doar că într-o familie tradiţională, tatăl este figura autoritară…

Lili: Dar în muzică nu contează dacă suntem tată, fiică sau frate. Este doar muzica. Acest gen de relaţie nu contează în interpretare.

Deci, cum este pentru tine să cânţi cu tatăl tău?

Lili: De asemenea, un vis devenit realitate, nimic nu-mi pare mai natural decât asta; cânt cu mulţi alţi muzicieni, dar când cânt cu tata este ca şi cum aş reveni la rădăcinile mele.

Să ai un asemenea tată, să porţi un nume ca Maiski este important pentru tine, ca tânără muziciană? Este mai greu sau mai uşor?

Lili: Ca multe alte lucruri în viaţă, acest fapt are şi aspecte pozitive, dar şi negative. Mă consider norocoasă că m-am născut în această lume ca fiica tatălui meu, acest lucru mi-a dat şansa de a cânta cu mulţi mari interpreţi, dar pe de altă parte, purtând acest nume, lumea aşteaptă de la mine un anumit nivel, şi fiecare are dreptul la propria opinie…

Deci de fapt nu este atât de uşor?

Lili: Este tatăl meu, dacă ar fi fost un instalator sau un fermier, l-aş fi iubit la fel de mult.

Când veţi cânta din nou împreună?

Mischa: Vom apărea în Festivalul Marthei Argerich de la Lugano, apoi în Spania, în Japonia, Italia, Croaţia.

Dacă veţi fi invitaţi să cântaţi împreună în România, aţi accepta?

Lili: Desigur.

Mischa: Cred că nu am răspuns încă unui email care îmi propunea un recital la Bucureşti.

Lili: Mi-ar plăcea să vin în România.

Mischa: România este un loc foarte special.

De ce spuneţi asta?

Mischa: O, este foarte special. De fapt, fiecare loc este special în felul lui. Dar totuşi, este ceva cu România, dar cred că ddumneavoastră ştiţi mai bine. Am câţiva prieteni români, muzicieni pe care îi admir foarte mult. Unul dintre partenerii mei favoriţi de recital, încă din timpul studenţiei, este Radu Lupu. Chiar zilele trecute m-a sunat fiul meu, fratele lui Lili, de la Viena, imediat după un recital al lui Radu Lupu şi nu avea cuvinte să-mi povestească despre acest recital, atât de impresionat fusese.

Lili: Eu cunosc mulţi muzicieni tineri români. De exemplu, Mihaela Ursuleasa, dar nu am cântat niciodată împreună.

Mischa: Da, este absolut minunată. Aveţi o mare tradiţie.

Aţi cântat vreodată o lucrare de Enescu?

Mischa: Din păcate, nu. Dar ştiţi ceva, chiar în noaptea asta am visat - era un coşmar - că trebuia să învăţ în 2 zile Sonata pentru vioară şi pian, a treia, a lui Enescu. M-am trezit transpirat tot - a fost chiar noaptea trecută, sincer. Am fost solicitat să cânt o lucrare de Enescu pentru violoncel şi orchestră - Simfonia concertantă. Trebuia să o cânt în festivalul Enescu, dar n-am reuşit să o învăţ şi în cele din urmă a cântat-o David Geringas.

Dar totuşi aveţi de gând să învăţaţi o lucrare de Enescu?

Mischa: Sper, pentru că este un compozitor foarte mare, dificil, da, dar aşa este viaţa.

Lili: E un compozitor foarte dificil, am încercat să citesc partitura pentru pian din a treia Sonată pentru pian şi vioară, dar nici nu am început bine, atât de dificilă era.

Aveţi o mulţime de concerte. La fiecare 2-3 zile cântaţi în altă parte. Ce vă motivează să duceţi o viaţă atât de obositoare?

Mischa: Este foarte simplu, muzica însăşi, marea muzică, apoi publicul şi legătura care se creează între public şi un compozitor prin mine, este un sentiment incredibil. Când publicul este atât de entuziast cum a fost astăzi la Dresda, este un privilegiu să poţi să împărtăşeşti cu atâţia oameni tot ceea ce ştii, ce înţelegi şi ce iubeşti dintr-o muzică atât de mare. Îţi dă o mare satisfacţie şi foarte multă energie.

Şi nu obosiţi niciodată? Vă luaţi vreodată vacanţe?

Lili: Este Superman.

Mischa: Ei, bineînţeles, sunt foarte obosit când mă gândesc la situaţie în sine, dar când cânt, uit de ea.

Cred că este important pentru oricine să aibă propriile reguli de viaţă. Care sunt ale dumneavoastră?

Mischa: Cred că este foarte important să fii sincer şi să faci ceea ce simţi. De exemplu, există o întreagă discuţie despre cum se cântă Bach astfel încât să recreezi autenticul, ce-o mai fi însemnând şi asta. Este o lungă şi importantă discuţie. Dar eu cred foarte mult în autenticitate, însă în autenticitatea emoţiilor, în muzica ce vine din inimă. Asta înseamnă autenticitate pentru mine. Şi este important ca tot ceea ce faci, să faci cu dragoste.

Cum s-a schimbat lumea muzicală de la debutul dumneavoastră până astăzi?

Mischa: Depinde din ce punct de vedere priveşti. Există o continuitate, pentru că marea muzică este aceeaşi…

Mă gândeam din punct de vedere al tinerilor interpreţi, ca Lili, că nivelul este foarte înalt… De asemenea marketingul şi relaţiile publice sunt foarte importante.

Mischa: Da, din punct de vedere al industriei muzicale, lucrurile sunt foarte schimbate. Acum, depinde ce înţelegeţi prin «nivel», pentru că într-adevăr, din punctul de vedere tehnic al interpretării, nivelul este foarte înalt. Sunt atâţia şi atâţia instrumentişti care cântă foarte bine. Pe de altă parte, când vorbim despre personalitate în muzică, lucru care pentru mine este cel mai important, aceasta este din ce în ce mai rară. În trecut, fiecare interpret avea o individualitate foarte pronunţată. În zilele noastre, aceasta este mult mai rară.

Lili: Dacă ne gândim la generaţiile vechi, nu mai sunt oameni ca aceia…

Mischa: Să luăm de exemplu concertul pentru vioară de Mendelssohn, interpretat de violonişti diferiţi. Este uimitor cât de diferite erau în trecut interpretările: Kreisler, Heifetz, Oistrah, Menuhin, Milstein. Şi astăzi avem mulţi violonişti, unii dintre ei sună minunat, dar într-un fel sunt cu toţii la fel.

Îmi puteţi da un nume de artist tănâr care este bun în sensul despre care tocmai aţi vorbit? I-aţi recomanda pe Lang Lang şi Vadim Repin cu care apăreţi pe cel mai recent CD al dumneavoastră?

Mischa: Da, bineînţeles, dar mai sunt şi alţii: doi violonişti cu care colaborez deseori: Janine Jansen şi Julian Rachlin; cântăm împreună destul de frecvent şi pentru mine sunt doi muzicieni extraordinari. Dar probabil mai sunt şi alţii, de care poate, acum, nici nu ştiu.

De ce are nevoie un tânăr artist pentru a ajunge la standardul de artist pe care îl are Mischa Maiski, de exemplu, acum? Sunt suficiente talentul şi munca, sau mai trebuie ceva?

Lili: Este foarte complicat - este o combinaţie de factori atât de diferiţi: talentul este obiectiv, dar fiecare muzician are nevoie să investească o mulţime de timp în meseria sa. Pentru mine a contat foarte mult că am avut ocazia să cânt muzică de cameră în compania unor mari interpreţi, învăţând foarte mult de la ei. Nici nu era necesar să vorbim, ci doar să cântăm. Şi să apar alături de tatăl meu a contribuit de asemenea foarte mult, poate cel mai mult la evoluţia mea. Voi cânta în curând pentru prima oară cu Ivry Gitlis, ceea ce este un imens privilegiu pentru mine şi de-abia aştept să beneficiez de experienţa lui.

În toate prezentăriledumneavoastră apare propoziţia «A fost singurul care a studiat cu Mstislav Rostropovici şi Gregor Piatigorski». Aveţi discipoli care să ducă mai departe arta dumneavoastră?

Mischa: Sper că da. Ştiţi, după concert, vin tineri violoncelişti care întreabă "Daţi lecţii?" şi eu le răspund, "Tocmai am făcut-o". Eu nu predau în sensul tradiţional al cuvântului. Particip câteodată la masterclasses, iar dintre cei care se consideră discipolii mei, o amintesc pe Han Na Chang. Avea 13 ani când am cunoscut-o şi am petrecut atunci o vară de studiu împreună; ştiţi, ea este cea care la 11 ani a câştigat concursul Rostropovici. Han Na Chang crede că eu am fost profesorul ei, şi poate că este adevărat, deşi cred că mai mult este ceva psihologic. Când am cunoscut-o prima oară, am început să cred în reîncarnare; era doar un copil, dar când cânta la violoncel, se schimba cu totul, era ceva cu totul uimitor. Încă nu am învăţat destul ca să predau altora, poate în 20-30 de ani, voi încerca.

Purtaţi o bijuterie la gât. Are ceva de-a face cu credinţa? Manfred Honeck mi-a mărturisit cel mai important lucru în viaţă pentru el este credinţa. Care este acesta pentru dumneavoastră?

Mischa: Depinde ce înţelegi prin viaţă. În viaţa profesională, cel mai important lucru este muzica. Orice altceva este secundar. În viaţa particulară, familia, copiii. Dar ce port la gât e ceva foarte vechi…

Lili: Cred că e mai curând o superstiţie legată de această bijuterie…

Mischa: Este doar o veche bijuterie pe care o purtau rajahii indieni la turban.

Lili: Are 9 pietre preţioase şi aduce noroc…

Mischa: Eu nu port cravate şi această bijuterie le înlocuieşte.

Ce muzică ascultaţi în timpul vostru liber?

Mischa: Care este timpul liber? Încerc să ascult cât mai multă muzică posibil, clasică de obicei, dar nu numai, şi puţin jazz. Cred că Bernstein spunea că există doar două tipuri de muzică…

Bună şi proastă!

Mischa: Exact!

Lili: Eu de fapt nu ascult foarte multă muzică clasică, am câteva lucrări de care sunt de-a dreptul obsedată, dar altfel, ascult mai mult jazz şi tango. Îm place tangoul şi Piazzolla, dar şi bluesul şi chiar muzica contemporană este bună uneori.

Şi acum finalul. Un scurt mesaj pentru publicul românesc.

Mischa: M-am bucurat de fiecare dată când am avut şansa şi plăcerea de a vizita România şi sper să revin curând, împreună cu fiica mea.