Carolin Widmann, sora faimosului compozitor şi clarinetist Jörg Widmann, face parte dintre acei violonişti care se simt ca acasă şi într-un concert de Brahms sau Beethoven, şi într-unul de Alois Zimmermann sau Morton Feldman. Versiunile sale cuceresc şi conving de fiecare dată, etalându-i tehnica şi inteligenţa nuanţată. În 16 şi 18 septembrie, Carolin Widmann revine în Festivalul Internaţional "George Enescu", la Sibiu şi Bucureşti, pentru a interpreta Concertul Giorno velato pentru vioară şi orchestră de Salvatore Sciarrino, alături de membrii Orchestrei Filarmonicii de Stat din Sibiu cu Tito Ceccherini la conducere.

Carolin Widmann, bine aţi revenit în România. Cred că nu veniţi pentru prima dată în Festivalul Enescu, nu-i aşa?

Am mai venit în cadrul Festivalului Enescu şi înainte, acum mulţi ani, cred că în 2011, când am interpretat un concert de Ivan Fedele, împreună cu o soprană şi cu Filarmonica "Transilvania" din Cluj-Napoca. Am mai fost apoi la Bucureşti, la un concert cameral şi mă bucur de fiecare dată când revin, pentru că pot observa schimbările care se petrec pe parcursul anilor, felul în care se dezvoltă ţara dumneavoastră. Mi se pare minunat, cu atât mai mult cu cât vin din Germania, unde lucrurile nu se schimbă atât de rapid.

De această dată veţi interpreta o lucrare de Salvatore Sciarrino, faimosul compozitor italian. Aţi ales "Giorno velato" din creaţia sa, opus care cred că este ascultat pentru prima dată de publicul român. Ce vă comunică această partitură şi muzica lui Salvatore Sciarrino în general?

Mi se pare un concert pentru vioară şi orchestră extraordinar de frumos, care se desfăşoară exact ca o pictură. Poartă cu sine o stare de spirit foarte propice asocierilor. Îţi poţi imagina ascultându-l peisaje înconjurate de ceaţă, specifice zilelor mai întunecate, cu un lac în culori închise. Pe toate ţi le poţi imagina. Nu este un concert pentru vioară şi orchestră în sensul comun al termenului, cu linii solistice extrovertite. Este mai degrabă interiorizat, dar în modul de a se exprima foarte particular al lui Sciarrino, care a dezvoltat un limbaj foarte special pentru vioară, ce presupune că nu se redau note "normale", între ghilimele, dar care are foarte multe elemente în comun cu limbajul, cu cântul şi, bineînţeles, aşa cum se întâmplă mereu la Sciarrino, cu lumea armonicelor. În acest concert el fluieră, efectiv, în registrul acut, generând sunete care seamănă mai degrabă cu ale unor insecte, decât cu cele ale viorii obişnuite. Este foarte aproape de natură, aşa am simţit mereu limbajul lui.

Anul acesta, programul festivalului are o dimensiune modernă şi contemporană majoră. Unele voci critică această decizie, altele o laudă. Cum priviţi această orientare, mai ales ţinând cont că publicul român este mai degrabă unul conservator?

Da, ştiu, în unele ţări există această situaţie, în care publicul are gusturi mai degrabă tradiţionale. De fapt, eu însămi iubesc muzica clasică a secolelor trecute şi o şi interpretez foarte mult, dar nu cred că putem exclude componenta prezentului din muzică, ce face parte, până la urmă din viaţa noastră. Ar suna foarte artificial să spun: am cântat ceva creat acum 200 de ani, dar nu mă interesează o lucrare a cuiva care este încă în viaţă. Pentru că am convingerea că există atât de multe lucruri de descoperit iar noi, cei din prezent, suntem, de asemenea, parte a istoriei muzicii. O parte importantă care nu trebuie ignorată, aşa că o combinaţie între cele două direcţii cred că este cheia pentru a înţelege mai bine atât muzica din timpul lui Mozart, cât şi pe cea a timpurilor noastre, cea creată astăzi.

Şi legat de precedenta întrebare, pentru un public obişnuit cu repertoriul clasic şi romantic, care ar fi cea mai eficientă cale de apropiere faţă de muzica contemporane?

Cred că trebuie să rămânem pur şi simplu curioşi şi deschişi, atunci când ascultăm muzică. Dar, în acelaşi timp, trebuie să fim deschişi inclusiv când audiem Simfonia a III-a de Beethoven încă o dată, deşi o ştim. Nu contează că aţi auzit-o de o grămadă de ori, nu este o lucrare oarecare, este un opus revoluţionar, foarte importantă inclusiv în direcţii care la acea vremea păreau nebuneşti sau prea avangardiste. În acelaşi mod, trebuie să ne păstrăm curiozitatea faţă de ce este creat acum. Doar aşa putem descoperi lucruri noi. Dacă nu suntem deschişi, nu putem descoperi nimic. La fel se întâmplă şi în cazul mâncării. Dacă te rezumi mereu la cartofi şi friptură, care sunt foarte buni, şi mie îmi plac, vei pierde alte feluri de mâncare care pot fi revelaţii. Din timp în timp nu strică să încerci ceva nou din punct de vedere culinar. Chiar dacă nu îţi place, măcar ştii că nu îţi place.

Fratele dumneavoastră este renumitul compozitor şi clarinetist Jorg Widmann. Pe de altă parte, o componentă importantă a repertoriului dumneavoastră o constituie muzica modernă şi contemporană. Este doar o coincidenţă?

Nu, nu cred că este deloc o coincidenţă. Are o foarte mare legătură cu faptul că fratele meu este compozitor şi a fost un compozitor şi în perioada în care am crescut. Ca adolescentă, am avut mereu alături de mine, un compozitor, aşa că datorită lui muzica nouă nu m-a speriat şi nici nu am considerat-o ciudată. Pentru că l-am văzut pe el lucrând, mi-am dat seama ce satisfacţie enormă îţi oferă finalizarea unei lucrări şi câtă muncă stă în spatele acestui proces. Cânt însă cu aceeaşi plăcere şi concerte de Beethoven, de Mendelssohn. Am nevoie de această combinaţie stilistică, pentru că, în calitate de violonistă, pentru a mă menţine în formă şi la zi, am nevoie să abordez şi un mare concert clasic, care este foarte important pentru mine dar şi o direcţie contemporană. Astă mă face să mă simt completă ca fiinţă umană şi ca muzician totodată.

Ce relaţie aveţi cu muzica lui George Enescu?

Îl ador! Îl iubesc şi veţi fi bucuroşi să aflaţi că tocmai am finalizat de înregistrat pentru un viitor album, primul său concert pentru vioară, proaspăt găsit în arhivele Muzeului Enescu din Bucureşti. Cred că a fost interpretat o singură dată, am avut acces la o înregistrare foarte precară din punct de vedere tehnic. Nu a figurat niciodată oficial pe un album iar noi vom oferi prima înregistrare mondială. Am înregistrat lucrarea alături de Orchestra Simfonică a Radiodifuziunii din Hanovra. Este o lucrare timpurie a lui Enescu, de când avea 16 ani şi este fantastică. O iubesc, aşa cum iubesc şi Octetul său, una dintre cele mai cunoscute lucrări, îi iubesc, de asemenea, opera, simfoniile. Este unul dintre compozitorii mei preferaţi, pe care îl apreciez şi ca violonist, şi ca om, ca geniu al acestei lumi.

Când va fi lansat acest album?

Cred că în cursul acestei toamne, în octombrie sau noiembrie. Pe disc mai figurează Fantezia pentru pian şi orchestră şi acest concert timpuriu pentru vioară şi orchestră.

Cum îl priviţi pe George Enescu în contextul complex al secolului XX?

Cred că este unic. Nimeni nu a scris ca el, nimeni nu putea cânta la vioară ca el. Nimeni nu a avut această anvergură de geniu universal, cum a avut-o el. De aceea, cred că este ieşit din comun şi foarte singular. În acelaşi timp, era foarte ancorat la contextul din jurul său, o dovadă fiind şi combinaţia dintre muzica tradiţională românească şi elemente ale muzicii franceze, regăsibile în limbajul său. Armonic însă, după cum observăm în Octet, în opera sa şi în lucrările camerale timpurii, este atât de îndrăzneţ şi de modern dar conectat în acelaşi timp şi la tradiţie. Din acest punct de vedere este asemănător cu Bartok şi Ligeti. Toţi trei sunt în aceeaşi categorie dar Enescu are un plus de accent romantic, pentru că, în calitate de violonist, el este o creaţiei a acelei epoci.