Pianistul Kirill Gerstein, născut în fosta Uniune Sovietică și devenit apoi cel mai tânăr student admis vreodată la Colegiul Berklee din SUA, unde a ajuns urmându-și pasiunea pentru jazz, este acum unul dintre cei mai interesanți artiști de pe scena internațională. Virtuozitatea sa formidabilă se îmbină cu o inteligență muzicală ieșită din tipare într-un repertoriu ce pornește de la Bach și ajunge la Busoni, Larcher sau Adès. La București, în a doua sa apariție pe scena Festivalului Enescu, după recitalul din 2017, va putea fi ascultat într-un program romantic.

Maestre Kirill Gerstein, ce amintiri păstrați recitalului din 2017, susținut la Ateneul Român, în cadrul Festivalului Internațional George Enescu?

A fost minunat să vin la București în 2017 și să mă întâlnesc cu publicul românesc. Mi-a plăcut Ateneul, este o sală frumoasă și m-am bucurat că în recitalul meu solo mi s-a cerut să cânt Sonata nr.1 de Enescu, pentru că este unul dintre muzicienii pe care îi apreciez foarte mult, atât pentru interpretarea sa la vioară, cât și în calitate de compozitor. De aceea mi s-a părut un privilegiu și o șansă să cânt Enescu pentru publicul românesc. Desigur, festivalul este un minunat izvor muzical la care am avut imensa bucurie de a participa și aștept cu nerăbdare să mă întorc la București.

Ați mai cântat ulterior muzica lui Enescu?

Nu am mai avut ocazia să cânt Enescu de atunci, însă în decursul timpul am cântat Cvartetul nr.2. Este o lucrare pe care o studiasem și o cântasem în diferite locuri înainte de a veni la București și care îmi place foarte mult. De fapt, este o lucrare pe care mi-aș dori să o mai cânt din nou.

Pe 25 septembrie 2021 veți cânta la București Burlesca de Richard Strauss, pe care ați interpretat-o și în concertul de debut în Festivalul londonez BBC Proms. Are această partitură o semnificație specială pentru dumneavoastră?

Burlesca este o piesă minunată pentru pian și orchestră, nu foarte des auzită, deși merită să fie și am fost foarte bucuros să o pot cânta la Proms, la fel cum sunt și acum. Cred că va fi o interpretare specială, cu Orchestra Concertgebouw, care este una dintre cele mai bune orchestre din lume și totodată un ansamblu care a fost strâns legat de Richard Strauss (n.a. dirijorul principal al orchestrei olandeze, Willem Mengelberg, l-a invitat în 1899 pe Richard Strauss la Amsterdam pentru a-și dirija lucrările, iar compozitorul a fost atât de impresionat de Orchestra Concertgebouw încât a promis să dedice următoarea sa lucrare simfonică lui Mengelberg și orchestrei sale, ceea ce a și făcut cu poemul simfonic Viață de erou). Așadar este o legătură emoțională cu tradiția. Este o piesă dificilă pentru toată lumea, pentru orchestră, soliști și dirijor, pentru că sunt multe de făcut, o compoziție muzicală complexă, cu diferite elemente: valsuri nostalgice, altele exuberante sau glumețe, felurite valsuri, ceea ce o face să fie foarte plăcut de ascultat.

Hans von Bülow a considerat Burlesca imposibil de cântat. Dumneavoastă, unul dintre cei mai apreciați pianiști ai contemporaneității, ce credeți despre această partitură și despre nivelul tehnicii pianistice în vremurile noastre? Putem vorbi despre o evoluție?

Aș spune și da, și nu în privința creșterii nivelului tehnic. Dintr-un punct de vedere spun da, dar dacă ne uităm la exemplele ilustre din istorie, atât la vioară, cât și la pian, la virtuozi precum Ignaz Friedman, Moritz Rosenthal, Serghei Rahmaninov și le ascultăm înregistrările… nu, nu cred că nivelul lor a fost depășit, însă acum cred că sunt mai mulți pianiști, în general, care pot cânta foarte bine din punct de vedere tehnic. De aceea cred că nivelul general al tehnicii în profesia noastră a evoluat, dar nu comparativ cu cel al vârfurilor din alte timpuri. Ceea ce este amuzant este că atunci când Ceaikovski i-a trimis primul lui Concert pentru pian, pe care Nicolai Rubinstein îl declarase imposibil de cântat, Hans von Bülow a spus că este o piesă minunată și l-a învățat, dar după 10 ani, când Strauss i-a dat Burlesca, poate nu perfectă precum Concertul nr.1 pentru pian al lui Ceaikovski, a venit rândul lui să spună că este imposibil de cântat. Iar Eugene d'Albert, un fost student al lui Liszt mai tânăr decât Bülow a cântat-o. Deci pentru fiecare dintre interpreții care au spus despre o partitură că este imposibil de cântat, a venit un altul care a reușit. Piesa este provocatoare și într-un fel ciudată, pentru că Strauss nu a fost un pianist virtuoz în felul în care a fost Liszt, nu este întotdeauna pianistic scrisă, dar bineînțeles că este posibil de interpretat. Chiar dacă e dificilă, e o provocare interesantă și antrenantă.

De ce ați asociat aceste două partituri în programul dumneavoastră: Burlesca de Strauss și Variațiunile scrise de Rahmaninov pe o temă de Paganini?

Poate ultimul motiv pentru care se potrivesc, dar care contează, este că ambele lucrări sunt de dimensiuni reduse și de aceea devine posibil să fie cuplate. Cred că ambele au acel spirit demonic, faustic manifestat în virtuozitatea pianistică, cu un zâmbet, dar și cu sarcasm totodată. Cred că stările pe care le transmit cele două lucrări nu sunt străine unele de altele și creează un echilibru bun împreună. Asta este părerea mea.

Credit foto: Marco Borggreve