Într-un context actual atomizat, cu o sumedenie de stimuli desfăşuraţi pe direcţii extrem de diferite, împrietenirea copiilor cu muzica clasică, în special cu cea din sfera secolului XX cântată la pian solo, poate să nu pară, la o primă vedere, cea mai sigură soluţie. Este clar că abordările tradiţionale nu mai pot concura cu provocările contemporane cu care cei mici sunt bombardaţi constant şi că soluţia ţine mai degrabă de propuneri creative, ce depăşesc sfera strict muzicală.

Un astfel de exemplu fericit este spectacolul «Poze şi Pozne», din cadrul proiectului «Mihail Jora - Timpul care apropie», imaginat şi desfăşurat de Uniunea Criticilor, Redactorilor şi Realizatorilor Muzicali din România, prin Monica Isăcescu şi Ştefan Costache. Între 9 octombrie şi 7 noiembrie s-au derulat şase evenimente în care a fost prezentată integral muzica celor trei suite "Poze şi pozne" dedicate copiilor de Mihail Jora, muzica fiind înfăşurată într-o poveste ludică, inspirată şi imaginativă. Într-adevăr, scenariul creat de Celina Rotar-Petrescu pigmentează isteţ şi cu tâlc paginile descriptive, cu atât de multe faţete de caracter semnate de Jora şi interpretate nuanţat şi empatic de Adriana Toacsen, în rolul Furnicuţei pianiste. Pentru că în afara pianului, cu propriile sale poze şi pozne, povestea aduce în prim-plan trei personaje: Iepurele ceasornicar, interpretat de Ionel Barac, vrăjitoarea Zelda, personificată de Adela Mihai, ambii actori respectaţi şi Furnicuţa abilă pe claviatură.

Am venit la ultimul eveniment din serie, care a avut loc la Muzeul Colecţiilor de Artă din Bucureşti, curioasă să observ reacţia copiilor la acest spectacol în care poznele curg dinspre pian spre personaje şi înapoi către clapele în alb-negru, într-un şuvoi nesfârșit, care se întinde pe o durată de aproximativ o oră. În fond, copiii reprezintă cel mai fin, mai sincer şi mai receptiv barometru al unui act artistic ce le este dedicat. Copiii pot fi uneori un public mult mai dificil decât adulţii, care se pot salva de multe ori prin complezenţă. Ei bine, de la primele replici, mi-am dat seama că ceea ce era iniţial un spectacol de muzică şi teatru s-a transformat într-o experienţă interactivă, în care Iepurele, interiorizat şi şovăielnic, răspundea la întrebări, se lăsa sfătuit, ridica maşinuţe care aterizau accidental în faţa lui pe podea, în timp ce Zelda se lansa în confesiuni, pentru ca apoi, când acestea erau în pericol să fie dezvăluite, să profereze ameninţări ferme la adresa celor care i-ar fi destăinuit secretul şi care astfel ar fi putut fi transformaţi în… dovleci. Adela Mihai şi Ionel Barac sunt convingători prin persuasiunea şi adaptabilitatea lor, în spatele prestaţiei scenice simţindu-se pasiunea şi plăcerea de a juca şi de a se juca. Nu mi-am dat seama când a trecut o oră, iar copiii cu atât mai puţin, captivaţi de poveste, de mişcare, de personajele vizibile cu "ochiul minţii". Şi mi-am dat seama că Celina Rotar Petrescu a intenţionat şi a reuşit prin acest scenariu savuros să ne introducă într-un spaţiu al imaginaţiei şi al suprarealismului, cu care, de altfel, mintea copiilor operează în mod natural şi care poate îmbogăţi, colora şi da sens cotidianului. Iar muzica lui Jora, cu rafinamentul, plasticitatea, savoarea sa tradiţional-românească, dar şi aluziile fine către genuri muzicale europene consacrate, cu tot caracterul său universal şi atât de personal, a completat perfect povestea. O experienţă reuşită şi ingenioasă, cu ajutorul căreia copiii au pătruns firesc şi natural în imaginarul sonor al muzicii lui Mihail Jora, o muzică pe care, iată, o poţi cânta, dar poti şi dansa pe ea, alerga sau o poţi acompania cu gesturi de pantomimă. Şi mi-am spus cât de util ar fi ca acest gen de spectacole să existe în stagiunile obişnuite ale vieţii culturale româneşti! Zâmbetele de pe feţele copiilor, dar şi de pe cele ale adulţilor, de la final, mi-au confirmat fără dubiu percepţia.

"Cu câte visuri pe secundă se ajunge pe Autostrada Astrală la Planeta Vandală?" - se întreabă, la un moment dat, Iepurele Ceasornicar; o interogaţie care ne aduce aminte să nu uitam că există această importantă paralelă între real și imaginar și că visurile sunt la fel de importante pentru atingerea scopului. Să nu uităm, așadar, să visăm. Mai ales cu ochii deschiși.