Florin Guzgă, ești în fața unui debut de rol important, rolul este Manrico, opera Il Trovatore de Verdi, iar noua producție este semnată de regizorul italian Matteo Mazzoni. Emoții?

Da, aș minți să spun că nu sunt emoții. Emoții sunt și la rolurile pe care le reiau cu bucurie de fiecare dată și pe care le știu foarte bine și le cânt cu plăcere, dar mai ales când vine vorba de un debut într-o producție nouă.

Deci emoții în plus, de data aceasta.

Cu siguranță, dar sperăm să fie cele constructive.

De ce acum pentru tine debutul în Manrico? Ce reprezintă el în cariera ta? Ai 37 de ani.

Înseamnă o provocare pe care am acceptat-o și pe care sper să mă ajute Dumnezeu să o îndeplinesc cu bine.

Cine a propus acest debut al tău sau ți l-ai propus singur?

Nu mi l-am propus singur. Dacă era după mine nu venea chiar acum, acest debut, însă maestrul David Crescenzi mi-a propus acest rol când am lucrat pentru prima oară cu domnia sa la Bal mascat, acum cred că un an în urmă. Am cântat în varianta de concert Bal mascat și atunci a zis să mă gândesc și la Manrico. Inițial eu am refuzat, am zis nu, o să mai aștept, și a zis: Florin, uită-te pe partitură și când vin la Iași, data viitoare studiem împreună și apoi după aceea o să-mi spui dacă îl faci sau nu, dar eu văd în tine că poți să faci foarte bine acest rol. M-am gândit așa, acum exact 10 ani, pentru că tot în luna martie se petrecea debutul meu absolut, era pentru prima oară când puneam piciorul pe o scenă în calitate de solist de operă. Era tot cu un rol de Verdi și tot sub îndrumarea maestrului David Crescenzi.

Care era rolul?

Ducele de Mantua din Rigoletto, un rol de asemenea extrem de dificil, mai ales pentru un debut, dar sub îndrumarea maestrului am avut atunci totală încredere în el și bineînțeles și în maestrul meu de canto, cu care păstrez legătura și de la care primesc tot timpul sfatul cel bun în parcursul meu artistic și de multe ori îmi dă soluțiile cele mai bune din punct de vedere tehnic, vocal. M-au îndrumat și a fost un succes. A fost un început bun al carierei mele și am zis: acum, la 10 ani pot să privesc și la o partitură mai complexă, mai solicitantă să zic așa.

Categoric. Este deci, un important pas adăugați celor făcuți deja, ai spus, de 10 ani încoace, cu roluri precum Ducele de Mantua, Alfredo din La Traviata, sigur că ai făcut și Rodolfo, multe spectacole, Nemorino.

Edgardo a fost tot o provocare, pentru că atunci când mă gândeam să fac acest rol primeam fel de fel de opinii din partea cunoscuților, a prietenilor, a profesorilor. Unii îmi spuneau că ar trebui o voce mai dramatică pentru Edgardo, alții îmi spuneau că ar trebui să fiu mult mai liric, mai lejer, gândindu-se la scena finală când există acea țesătură ingrată pentru orice voce de tenor, să zic așa, și atunci am ales să accept să intru în acest rol la sfatul maestrului Vasile Moldoveanu.

Revenind la Manrico, într-adevăr este un rol care cere acute extrem de incisive, foarte bine impostate. De asemenea, o adevărată expresie dramatică în anumite momente. Este un rol tipic de tenor spinto și unul dintre cele mai așteptate momente solistice ale operei îl conține romanța și cabaletta lui Manrico din actul al III-lea, Cabaletta di quella pira, cu faimoasele ei contradouri, nescrise de fapt în partitură, dar prin tradiție absolut obligatorii. Vreau să te întreb, vei cânta aria netranspusă, că de obicei se cântă cu un ton mai jos.

Cu un semiton de cele mai multe ori. Nu, la Iași vom face varianta originală, așa cum este scrisă. Așa am repetat până acum. Nu am pus în calcul deocamdată transpoziția. El este într-adevăr un erou, un războinic, mai ales în montarea noastră, unde Matteo Mazzoni a gândit acțiunea exact în evul mediu, într-o lume plină de duritate, în care bărbații erau tot timpul cu mâna pe spadă și atunci cu atât mai mult, tentația este să fii mai erou de multe ori decât ești. Ori cheia, în opinia mea, este să reușesc să-mi găsesc cumpătul și stăpânirea de sine chiar în acele momente în care partitura te provoacă să-ți forțezi limitele.

Ai vreun interpret favorit pentru Manrico?

Cel care rămâne Manrico de referință în opinia mea este fără dubii, Franco Corelli.