Ieri seară, la Opera Naţională Bucureşti a avut loc o reprezentaţie specială a spectacolului "Otello" de Giuseppe Verdi, ce a marcat prima colaborare a dirijorului Christian Badea cu teatrul liric din Capitală. În aceeaşi formulă, o a doua reprezentaţie va avea loc sâmbătă, 11 iunie 2022.

O sală plină de spectatori l-a aplaudat frenetic pe Christian Badea încă de la prima apariţie în fosă şi continuând la începutul fiecărei părţi. M-am numărat printre nostalgicii care încă mai păstrează amintirea serilor cu "Parsifal" de Wagner la Ateneul Român, aşa că eram convinsă că reputatul muzician va fi artizanul unui spectacol memorabil la Opera bucureşteană. Christian Badea a strălucit prin rolul pe care şi l-a asumat remarcabil, acela de a acompania scena, păstrând mereu soliştii în prim-plan, realizând planuri sonore distincte: solişti - cor, fosă - scenă, precum şi în cadrul ansamblului orchestral - evidenţiind temele muzicale expuse de diferite instrumente. Iată că se poate ca orchestra să nu acopere scena şi să se remarce cu multă expresivitate în cele mai stinse momente de piano cerute de compozitor, iar în cele de forte să nu domine acustic. Bănuiesc că tot dirijorului i s-a datorat şi faptul că, la începutul ultimului act, pe tabela de titraj publicul era rugat să nu aplaude decât la final. Am remarcat întâmplător anunţul şi m-am gândit că mulţi nu l-au citit sau că nu îi vor da curs. Dar, Christian Badea a reuşit să vrăjească publicul şi să creeze dramatismul care a ţinut spectatorii cu răsuflarea tăiată până la final, urmărind nemişcați desfăşurarea tragediei.

În rolurile principale au evoluat solişti invitaţi. Personal am fost cucerită de soprana Hrachuhi Bassenz, posesoare a unei voci sombrate, catifelate, ideale pentru ţesătura vocală a rolului său, care a creat cu multă emoţie personajul Desdemona. Cântecul salciei, finalizat cu Ave Maria a impresionat publicul până la lacrimi. Intrigantul Jago a fost întruchipat cu mult talent actoricesc de Vladislav Sulimsky, un bariton cu un admirabil timbru dramatic. Rolul titular i-a revenit lui Arsen Soghomonyan, care la nici 40 de ani abordează cu o impresionantă maturitate şi cunoaştere stilistică un rol ce cere experienţă şi o evoluţie repertorială etapizată. Surprinzător, ţinând cont că artistul a debutat ca tenor abia în 2017 (în Tosca de Puccini), anterior activând ca bariton. Invitaţilor serii li s-au alăturat cu brio soliştii instituţiei: Liviu Indricău, Valentin Racoveanu, Iustinian Zetea, Filip Panait şi nu în ultimul rând, Mihaela Ișpan (extraordinară în tragica scenă a morţii Desdemonei).

Având în vedere că montarea semnată de regizorul Giancarlo del Monaco implică un pseudo-decor, format din trei pereţi şi un tavan înclinat, cu o nefericită cromatică cenuşie, că recuzita lipseşte aproape total (există doar o pânză care simbolizează intrigile pe care le ţese Jago) şi că mişcarea scenică este minimă, reuşita spectacolului se datorează soliştilor care au construit un spectacol viu, datorită capacităţilor lor de a reda trama operei verdiene create după celebra piesă omonimă a lui William Shakespeare. Coordonarea scenică i-a revenit asistentului de regie, Alexandru Nagy. Derutant mi s-a părut momentul premergător celei de-a doua pauze, căci corul iese entuziast la aplauze, alături de dirijorul Adrian Ionescu, doar pentru că ansamblul nu mai are de cântat în ultima parte. Poate că ar mai trebui gândit acest moment. Din punct de vedere muzical, corul a fost la înălţime.

La spectacol a fost şi domnul Constantin Laurențiu Erbiceanu, fondatorul și Președintele Fundației Culturale Erbiceanu:

Acest spectacol mi-a adus aminte de nenumărați Otello pe care i-am urmărit pe această scenă, cel mai vechi, cred că peste jumătate de secol, cu Garbis Zobian, o voce în genul celui care a cântat astăzi. Ulterior, l-am văzut în fel și chip și în film, cu Domingo. Bineînțeles, înregistrarea cea mai faimoasă era a lui Mario del Monaco, iar băiatul lui văd că nu și-a onorat memoria tatălui cu această regie cumplită, ratată pot să spun. În primul rând, orchestra a fost minunat dirijată de Christian Badea, prima oară din câte am înțeles, în fosa orchestrei. Un spectacol orchestral mai grozav, nu mai țin minte decât în '67, când a venit ansamblul din Stuttgart cu Elektra lui Richard Strauss, cu Ingeborg. Dirijor era Ferdinand Leibner, care i-a dinamizat, încât cei mai mândri erau orchestranții noștri. Astă seară a fost foarte frumos și dirijorul a știut să pună în valoare vocile, neacoperindu-le. Inițial, m-au deranjat nițel acele zgomote extra muzicale, trăznete și fulgere, de la scena cu Esultate. Tenorul, tipic baritenor. Cred că așa s-a gândit și Verdi când a compus pentru Tamagno rolul respectiv. În Vest, ultimul Otello pe care l-am văzut a fost la Covent Garden cu distinsul Gregory Kunde, care n-are astfel de voce, dar este foarte, foarte bine în acest rol. Maria Agresta nu era la înălțimea sopranei de astă-seară, iar Jago m-a dat gata. Se pare că este un bariton belarus, de care n-a auzit nimeni până astăzi. O percutanță și o prestanță și joc excelent, încât pe ansamblu - de nota zece. Rar am văzut la Opera Română asemenea spectacol la asemenea înălțime.

Profesor şi educator de stil, Ofelia Cozma a venit special de la Iaşi:

Nu puteam rata prezența lui Christian Badea. A fost un spectacol rarisim. Poate o dată în viață prind așa ceva, pentru că sunt artiști pe care nu am altă ocazie să-i văd, pentru că ei performează pe scene mari. În general, stagiunea de anul acesta este cu foarte multe surprize plăcute la București. Am plâns la actul III, la un moment dat am închis ochii și m-am recules. Dar o să vin și sâmbătă și da, tot vin la spectacolele operei din București anul acesta. Şi cât oi mai putea să vin... Cu mare drag și cu mare emoție vin, pentru că sunt niște spectacole absolut speciale.